Au fost câteva zile libere, prilejuite de ziua de 1 Mai, cu simbolistica ei, deloc interpretată corect istoricește, dacă pe cineva mai interesa. Și totuși, cum să „sărbătorești” ceva, un eveniment, lăsând impresia sau privindu-l ca unul de invenție comunistă? N-am identificat preocupări, fie ele și pasagere, pentru explicarea rădăcinilor zilei de 1 Mai, ce datează de la 1889 – Congresul Internaționalei Socialiste –, fiind vorba de o mobilizare internațională simultană a muncitorilor care să delimiteze ziua de muncă la 8 ore. Că sărbătoarea respectivă au preluat-o ulterior, partidele socialiste și comuniste, fără excepție, din tot spațiul Europei, este o altă poveste, dar asta nu înseamnă că ele au contribuit la geneza evenimentului. Ziua de 1 Mai a devenit cunoscută pe tot mapamondul în urma unor incidente violente care au avut loc în Piața Haymarket din Chicago, în 1886, când numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000, intervenția poliției soldându-se cu patru protestatari împușcați și mulți alții răniți. Paradoxal, anul acesta ziua de 1 Mai a generat tulburări sociale din partea Frontului Național (extrema dreaptă) la Paris și alte orașe din Franța, dar și în Grecia, unde partizanii Syriza (extrema stângă) au găsit prilejul ieșirii în stradă. Când Comunitatea Economică Europeană a instituit ca sărbătoare publică ziua de 1 Mai, dominante erau partidele antisocialiste. Numai că la noi negoțul de idei și traficul de principii, racile denunțate cu intermitență, au devenit nota dominantă a concertului ideologic românesc, la care se adaugă absența de apetit cultural, impostura, fragilitatea informației, deficitul de curiozitate. Înțelegem că nu trebuie descântată simbolistica zilei de 1 Mai în condițiile diminuării dramatice a numărului de muncitori, prin prăbușirea industriei și expansiunea capitalismului de stat – dar de aici la percepția actuală a menționatei sărbători este o cale lungă. O confuzie vagă ar putea totuși exista: Federația Americană a Muncii, care decisese o demonstrație internațională, cum spuneam, la 1 mai 1890, n-a dat perenitate evenimentului pentru că americanii aveau deja o sărbătoare a muncii chiar la începutul lunii septembrie. Apoi, la centenarul Revoluției franceze, în 1889, la Paris, cu prilejul unui congres, s-a decis o demonstrație internațională a muncitorilor, în aceeași zi de 1 mai când urma să se prezinte autorităților revendicările cu privire la o zi de muncă legală de 8 ore. Cum și Federația Americană a Muncii decisese pentru 1 mai 1890 același lucru, s-a validat această zi pentru o demonstrație internațională. Ziua de 1 mai a Comunității Europene, asimilată unei sărbători publice sugera aspirația la internaționalism a muncitorimii. Că nicăieri în Europa n-a fost privită de guvernele în exercițiu decât ca o posibilitate de protest la austeritate este o realitate. Mai ales că lângă sindicate, preocupate de deziderate generoase precum “ziua de lucru mai scurtă și salarii mai mari” s-au cuplat și partide social-democrate sau de stânga. Fără a-și pierde trăsăturile definititorii ziua de 1 Mai evocă mai degrabă trecutul decât prezentul. A-i cârpi valențe aiuritoare, asociind-o neinspirat cu perioada comunistă, pe motivul că s-a și demonstrat, până în anii 80, este o prostie rotundă și rece. Chiar dacă a fost revendicată, în numele alianței dintre clasa muncitoare cu țărărnimea de pe ogoare și intelectualitatea, asta nu înseamnă altceva decât că și Marx s-ar fi cutremurat de oroare contemplând soarta unor idei importante de-ale sale.
