Sălciile copilăriei

0
87

M-am întrebat uneori dacă izvoarele creştine primare, Evangheliile în primul rând, dar şi celelalte surse complementare din primele secole d.Hr. (predicile Sf. Epifanie ori menţiunile unei pelerine) n-au confundat cumva ramurile de măslin şi pe cele de smochin, specifice zonei şi de altfel omniprezente în toată literatura biblică, cu cele ale salciei, în legătură cu momentul intrării Mântuitorului în Ierusalim. Arbuşti de apă, fără exigenţe de climă ori de îngrijire, sălciile aveau toate şansele să devină, prin mileniile creştinătăţii, un simbol, dacă nu cumva chiar un talisman, al vestirii Paştelor, ca memento al Patimilor, prin actul crucificării, mult mai la îndemâna credincioşilor din vasta geografie a creştinătăţii.

N-am fost în copilărie, ca şi mai târziu, un credincios devotat; la început din instinct, iar, mai apoi, şi prin decantarea unor raportări succesive datorate lecturii, am sfârşit prin a-mi edifica propria-mi credinţă la nivelul unei intimităţi organice. Întâlnirea cu textele lui Kierkegaard, dar şi cu cele ale lui Kafka (pagini din „Jurnalul” său), din Camus, din Calvino ori Pasolini, mi-au format convingerea că unica autentificare a credinţei trebuie să fie împlinită între eu şi divinitate. Îmi amintesc cum în ultimii săi ani de viaţă, regretatul I. D. Sîrbu, pe care-l întâlneam pe străzile Craiovei ori pe aleile din English Park, îmi spunea ritos că stă de vorbă cu Dumnezeu. Era felul său distinct, la capătul unei vieţi din care anchetarea adevărului n-a lipsit, ba chiar a prisosit, de a-şi verifica un atestat al unui destin plin de atâtea provocări.

În ce mă priveşte, memoria Floriilor e adânc legată de sălciile de pe malurile pârâului Georoc, în care, copii, ne aventuram să ne urcăm sâmbăta dinaintea Sărbătorii, tăind cu bricege pe măsura fiecăruia fragilele nuiele cu care ne împodobeam porţile şi uşile de la oborul de vite.

Nu voi uita nicicând bucuria cât un răsfăţ ce ne cuprindea în vârtejul unei competiţii nedeclarate, dar resimţite de fiecare în parte, căţărându-ne cu sprinteneala, dar şi cu temeritatea fragedei vârste, pe trunchiurile bogatelor sălcii de care malurile gârlei dispuneau din belşug.

Până într-un amurg târziu când, deznădăjduit că întârziasem cu ritualul şi, prin urmare, riscam să sar peste o tradiţie a cărei semnificaţie religioasă oricum nu mă prea preocupa, m-am urcat în cea mai bătrână salcie pe care o ştiam şi, tocmai de aceea, o evitasem strategic, bănuind parcă pericolul, iar când, ajuns sus, mi-am băgat mâna accidental în scorbura ei plată, am simţit cu o teribilă înfiorare trupul unui şarpe. Nu ştiu nici azi dacă am ţipat, eram acolo singur, aşadar fără vreunul din cei cu care îndeobşte împărtăşeam această aventură, însă spaima care m-a pus pe fugă, ca din puşcă, până acasă, gâfâind, o simt şi azi aproape cu aceeaşi acuitate.

Cu siguranţă, din acel moment şerpii s-au transformat pentru mine într-un coşmar, atât de intens încât chiar şi într-o scenă de film ori într-o pagină dintr-un roman mă aruncă de fiecare dată, înapoi, cu zeci de ani, în acea seară a copilăriei.

M-am întrebat de multe ori dacă întâmplarea aceea teribilă a schimbat cu adevărat ceva din disponibilitatea mea pentru bucuria acestei sărbători creştine şi dacă nu cumva i s-a substituit, suveran, aceea a unei îmbrăţişări tandre a primăverii sub pagoda, vie şi azi, a suflului înnoitor al naturii reîntoarse la viaţă împreună cu sufletele scăpate din sufocările iernii.

Ambiguitatea nu s-a stins niciodată. Dovada o constituie emoţia pe care o regăsesc intactă ori de câte ori dau ochii cu ramurile înverzite de salcie, oriunde m-aş afla. Ca ieri, aici, la Olăneşti, unde, în aşteptarea retrezirii naturii în toată măreţia ei, am descoperit, în spatele unor garduri, firave sălcii, încă puieţi, pe care muguri ca nişte ciucuri diamantine dădeau cu timiditate un galeş semn primăvăratic.