Este greu de prevăzut, cum îl va reţine istoria adevărată –dacă există- pe cel care a fost preşedintele României, între anii 1990-1996 şi 2000-2004, actualmente inculpat în dosarul Revoluţiei pentru infracţiuni contra umanităţii. Sună destul de straniu. Ion Iliescu a ajuns la o vârstă venerabilă, fiindcă vârsta de 90 de ani este una a senectuţii. Despre Ion Iliescu s-a vorbit mult în anii din urmă şi s-a scris şi mai mult, încât pentru taberele ireconciliabile, nici un argument pro sau contra nu mai poate modifica poziţionarea. Adrian Năstase îl consideră, într-o tabletă, pe blogul personal, „un reper de normalitate politică”, şi reperele nu au vârstă. Comunist sau nu, Ion Iliescu a acceptat la peste 60 de ani să ia parte la destrămarea sistemului care l-a format, consimţind să gireze o evoluţie politică de-a dreptul contrară educaţiei şi naturii sale. A primit cu stoicism înfrângerea în alegerile din 1996. Şi nu doar în acele alegeri. Ca să nu mai spunem că furia anti-iliescistă a unora, care sub Nicolae Ceauşescu au cultivat aţipirea, n-a fost decât abuzivă, oricum nelegitimă moralmente. Interesantă este abordarea pe care o are, despre Ion Iliescu, fostul ambasador american la Bucureşti, avocatul Alfred H. Moses (1994-1997) în cartea sa de memorii „Jurnal de Bucureşti. Drumul României de la întuneric la lumină” (Ed. Art, 2019). Saga trecerii acestei naţiuni cu ieşire la mare, de la întuneric la lumină, văzută de un diplomat american, implicat într-o misiune complexă şi de succes, aceea de a-l convinge, începând din 1976 pe Nicolae Ceauşescu, ca preşedinte naţional al Comitetului evreiesc-american, în ceea ce priveşte sprijinirea membrilor comunităţii evreieşti din România –devastată de germani- să emigreze în Israel, este interesantă. Pe mandatul său de diplomat Alfred H. Moses a militat pentru edificarea instituţiilor democratice, privatizarea economiei, ghidarea naţiunii pe drumul integrării complexe euro-atlantice. „Jurnal de Bucureşti” este o carte îngrijit scrisă. Ar merita lecturată şi de actualul ambasador Adrian Zuckerman, îndelung aşteptat să ajungă la post. Cartea redă detalii din culisele unei perioade agitate pe scena politică românească, fără a scăpa de multe riscuri inerente, precum cel al unghiurilor din care au fost privite anumite evenimente. Ni se reaminteşte de Madrid 1997, când preşedintele francez Jacques Chirac a pus piciorul în uşă pentru admiterea României în NATO, rolul jucat în desemnarea lui Mircea Geoană ca ambasador în SUA, modificarea unor texte legislative privind insulta, calomnia, arborarea drapelelor străine ş.a.m.d.. „În calitate de ambasador am fost adesea martor direct al modului în care românii îşi revizuiesc zi de zi istoria, întreţinând vechiile duşmănii şi lustruindu-şi scurtele momente de glorie”. La 23 noiembrie 2002, sub o umbrelă în timpul unei ploi torenţiale în Bucureşti, preşedintele George W. Bush a urat bun venit României în NATO. Lângă preşedintele SUA stătea Ion Iliescu, reales în 2000. România n-a fost un copil model, dar s-a poziţionat cu fermitate de partea libertăţii şi democraţiei. Ion Iliescu a fost o figură importantă deşi controversată în istoria României. apud Alfred H. Moses. Avea multe calităţi –curaj, integritate, modestie şi un devotament veritabil pentru construirea unei Românii democratice, egalitariste. Aici a fost problema în opinia lui Alfred. H. Moses: putea România să fie în acelaşi timp democratică şi egalitaristă? Negreşit politicile de reformă ale lui Ion Iliescu nu au fost lipsite de contradicţii. Dar alături de preşedintele Emil Constantinescu merită laude. Dacă n-ar fi fost cele două mineriade la Bucureşti, prima în iunie 1990, a doua în septembrie 1991, Ion Iliescu ar fi fost acceptat, fără rezerve, de Occident ca fiind un reformist veritabil după modelul premierului ungar Gyula Horn sau preşedintelui polonez Alexander Kwasniewski. Sunte multe pasaje din memoriile ambasadorului american, în care se subliniază faptul că „Ion Iliescu a făcut o trebă bună şi a contribuit la relaţia strânsă între SUA şi România”.
