O poveste de demult cu subînţelesurile ei!

0
82

De câte ori trec pe calea Brestei, pe lângă îmbătrânita clărire a fostei şcoli generale „Obedeanu”, unde am şi parcurs primele şapte clase, îmi răsar în minte destule amintiri fireşti, dar şi gândul, de dată mai recentă – că aici a învăţat, în primii ani de şcoală primară, cel care avea să devină ulterior mare om politic – Constantin Argetoianu (3 martie 1871 Craiova – 6 februarie 1955 Sighet), fruntaş nu doar al conservatorilor, dar şi al liberarilor, agrarienilor, Frontului Naţional şi… Uniunii naţionale „Muncă şi Refacere”. Cu serioase studii de medicină, licenţiat al Facultăţii de drept şi litere din Paris, inteligent şi versatil,  Constantin Argetoianu a făcut parte din mai toate guvernele perioadei interbelice, din 1914 până în 1938 câştigând mereu mandatul de parlamentar de Dolj. A fost ministru al Justiţiei (1918), ministru de Interne (13 iunie 1920 – 13 decembrie 1921 şi 7 ianuarie 1931 – 31 iunie 1932), ministru de Finanţe (1920), ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1927 – 1928), ministru al Afacerilor străine (1935 – 1940), dar şi ministru al Industriei şi Comerţului. Şi pe deasupra diplomat. Era fiul generalului şi omului politic conservator, Ion Argetoianu, şi unul dintre oamenii bogaţi ai ţării, făcând parte din consiliile de administraţie ale mai multor bănci şi întreprinderi. Se spune despre el  că era un împătimit al jocurilor de culise, dar şi al jocurilor de noroc. Era considerat un “proconsul oltean”, “ban de Argetoaia”, tachinând muzele pe vremuri şi exprimând în manuscris sentimente de natură literară. La 28 septembrie 1939 a ajuns pentru două luni în cea mai înaltă demnitate, la care putea râvni un om politic din România. Guvernul său s-a dovedit ineficient şi a trebuit să-şi depună demisia. Participant la Consiliul de coroană din dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, Constantin Argetoianu s-a pronunţat pentru cedarea în faţa ultimatului sovietic, păstrându-şi punctul de vedere şi al doilea Consiliu de coroană. Arestat de legionari, la 27 noiembrie 1940 şi dus la Prefectura poliţiei Capitalei unde se aflau şi alţi înalţi demnitari ai regimului carlist, a fost salvat, prin intervenţia personală a generalului Ion Antonescu, conducătorul statului. CV-ul său, cum s-ar spune astăzi, este unul extrem de încăîrcat. Iar memoriile sale, „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri” (Ed. Humanitas – 1992) sunt pe alocuri savuroase, mai ales că amintirile nu ocolesc viaţa Craiovei din perioada în care îşi făcea vacanţele la moşia de la Breasta. Ca să conchidem: un om politic controversat. Tudor Arghezi, într-o tabletă publicată în 1920, regăsită în opera sa (V. Publicistică – 1919-1928) apărută în îngrijirea Academiei Române, sub titlul „Domnului ministru Argetoianu”, relatează o intervenţie pentru eliberarea unui tânăr, Salmanovic, osândit la Văcăreşti, ca „bolşevic”, dar care nu era nici măcar socialist, ci îşi însuşise fanteziile şi pripelile altuia, ca să-şi scape logodnica sa „o persoană vivace şi fragilă”. Salmanovic era pictor şi urma să fie strămutat de la Văcăreşti în puşcăria portului Constanţa, singura sa vină fiind aceea că purta un nume inestetic şi blestemat poporului din care ieşise. Era evreu. Tudor Arghezi insista: „daţi-i drumul domnule minsitru, e atâta lumină în cerul întomnat al ţării. Un nevinovat merită cel puţin graţierea”. În zadar. Marele Arghezi a mai făcut o revenire cu un PS: „Domnule ministru, timpul s-a schimbat de când v-am făcut scrisoarea de faţă, ninge şi plouă şi temniţa e îngheţată”. Anti-comunist funciar, Constantin Argetoianu ordonase în octombrie 1920 ocuparea militară a unor întreprinderi în vederea arestării fruntaşilor grevei generale, iar câteva luni mai târziu, la 12 mai 1921, a dispus arestarea delegaţiei socialiste care votase afilierea fără rezerve la comintern. A şi spus în Parlament: „toţi conducătorii comunişti şi terorişti sunt la Văcăreşti şi la Jilava. Pot să vă dau plăcuta asigurare să s-a terminat cu comuniştii în România”. A urmat un întreg scandal pe care istoricii îl descriu amănunţit. În 1944, Constantin Argetoianu a plecat în Elveţia în speranţa obţinerii de către România a unor condiţii mai bune de armistiţiu din partea occidentalilor. Greu de înţeles de istorici, şi nu doar de aceştia, este revenirea în ţară, în noiembrie 1946, cu speranţa deşartă a reluării activităţii politice. Fusese amăgit, se spune. Dar versiunea nu e probată. A fost arestat la 6 mai 1950, când avea 80 de ani, şi a murit la Sighetu Marmaţiei la 6 februarie 1955, spune certificatul de deces, fără să fi fost judecat.