Francois Hollande nu va candida pentru reînnoirea mandatului de preşedinte al Republicii. Nu va candida, aşadar, la propria succesiune, cum el însuşi a declarat, printr-o alocuţiune, rostită joi, 1 decembrie a.c. Nu se va „agăţa” de funcţia de preşedinte. Stătea prost în sondaje, de multă vreme, şi dacă deciza sa izbăvitoare era greu de luat, ea a fost luată, pentru a nu compromite în alegerile primare, ceea ce mai putea fi salvat: o anume onoare. Pune, astfel, capăt unei persistente impopularităţi. Surprinzătoarea decizie este salutată de membrii familiei sale politice, inclusiv de frondeuri socialişti, deşi predecesorii săi, ai lui Francois Hollande, aproape fără excepţie, au atacat şi al doilea mandat, fără vreo inhibare. Charles de Gaulle (1959-1966 şi 1966-1969), Francois Mitterrand (1981-1988 şi 1988-1995), Jacques Chirac (1995-2002 şi 2002-2007) chiar au reuşit performanţa, spre deosebire de Valery Giscard d’Estaing (1981) şi Nicolas Sarkozy (2012). Eventuala participare la alegerile primare ale stângii s-ar fi transformat într-un „referendum anti-Hollande”. Surmontarea alegerilor primare de către Francois Hollande ar fi fost posibilă, dar… în van, fiindcă violarea statutului partidului de fostul său prim-secretar, timp de 11 ani, s-ar fi dovedit impardonabilă şi greu de justificat. Aşadar, cu şase luni înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale, jocul este deschis. Actualul premier, Manuel Valls, va candida, mai întâi, la alegerile primare. Este o certitudine. Va părăsi guvernul şi astăzi va pronunţa un discurs la un miting popular, organizat la Paris. Contracandidaţii săi, nu puţini la număr, încă neanunţaţi, sunt Arnaud Montebourg (54 de ani), fost ministru al economiei, Stephane Le Foll de la Agricultură, sau, actualul ministru al finanţelor, Michel Sapin, dacă nu cumva chiar ministrul de interne, Bernard Cazeneuve. Un paradox: impopular la Elysee, Francois Hollande ar putea deveni adulat după expirarea mandatului. Deşi, preşedintele Adunării Naţionale, Claude Bartolone, se arată furios, în timp ce patronul PS (Partidul Socialist), Jean Cristophe Cambadelis, nu e mai puţin ostil. Ce şanse deţine stânga la alegerile prezidenţiale de anul viitor, are momentan mai puţină importanţă. Marine le Pen (Frontul Naţional), în rolul de tribun al poporului, este o ameninţare, dreapta şi-a identificat deja candidatul, în persoana lui Francois Fillon, un liberal conservator şi vor mai apărea şi alţi contracandidaţi. Francois Hollande se opreşte şi gestul său poate fi considerat un moment de demnitate, care în politică a devenit atât de rar. Lucid şi demn, renunţul său simbolizează un eşec, personal mai întâi. Nu a avut un mandat lipsit de învolburări, dar nu i-au ieşit „cărţile” nici în politica externă, vezi angajamentul din Mali în 2013, dar nici în politica internă (reducerea deficitului public sub 3% din PIB; inversarea curbei şomajului; dreptul străinilor rezidenţi legali de a vota la locale ş.a.m.d.), fiindcă dincolo de eşecurile economice şi sociale, atentatele jihadiste din 2015 şi 2016, soldate cu victime, încă reverberează. A vorbit mereu de reforme şi justiţie socială, cele două dimensiuni ale politicilor publice. Nu i-au ieşit. Să recapitulăm: la 27 noiembrie a.c., electoratul de dreapta a pus capăt carierei naţionale a fostului premier Alain Juppe, actualmente primar de Bordeaux. Cu o săptămână mai devreme, fostul preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, fusese obligat să facă pasul înapoi. Acelaşi lucru îl face acum Francois Hollande. Fiecare anunţase, într-un fel, reforme şi relansarea ţării. Fiecare a plătit preţul promisiunilor neonorate. La „alţii” se ţine cont de aşa ceva.
