Eternul „NOU ÎNCEPUT”

0
153

A fost, neîndoielnic, acest 1 Decembrie unul din momentele faste ale ultimelor două decenii şi ceva subsumate, cum ştim, unei tranziţii fără orizont. Atestată de media, susţinută de protagoniştii anonimi din rândul participanţilor, împărtăşită, fie şi cu un uşor gust „segregaţionist” şi de lideri politici de toate culorile, frenezia ce i-a animat pe românii ieşiţi masiv în pieţele destinate Sărbătorii Naţionale a surprins pe toată lumea şi, poate tocmai din acest motiv, nevoia identificării unui set de explicaţii pare din cale afară de legitimă. Vremea neverosimil de îmbietoare invocată nu pare a fi mai mult decât o cauză de circumstanţă. Şi nici premisele organizatorice – mai curând reţinute în declaraţiile oficiale ale instanţelor de Putere – nu puteau fi un factor decisiv în amplele mobilizări de mase, nu doar din Capitală, ci mai ales din marile cetăţi ale Ţării.

Rămâne alternativa, atât de puţin scontată, a unei profunde nevoi de normalitate sub semnul instinctului de ieşire naturală din ecuaţia unei confruntări cu un nesăţios apetit al duşmăniei. Şi al urii. Tot atâtea resorturi ale unei prelungite şi nesăţioase dezbinări, acutizată la nivelul instituţiilor fundamentale şi cu concursul formaţiunilor politice angajate într-un război de rutină.

Înclin însă să avansez şi ipoteza unei reacţii localizabilă în zona unui instinct naţional verificat în istoria naţională şi care explică, chiar şi sub eticheta multor rezerve, o stare circumscrisă miracolului. De parcă la capătul unor lungi şi gregare perioade de sfâşieri între noi, resimţim, sub impulsul unui imperativ organic, nevoia unei retreziri la realitatea vie asfixiată în haloul unei confruntări pe alocuri cu accente de „război civil”.

Înainte de distribuiri şi de asumări de merite, parcelate prin tradiţie în contul unor organisme ori persoane, ar fi de preferat să credităm fără rezerve tocmai disponibilitatea sutelor de mii de conaţionali care, fără obişnuitele convocări, au umplut, din proprie iniţiativă, pieţele în care festivităţile s-au desfăşurat cu un remarcabil bun simţ şi o impecabilă ordine.

S-a conturat, astfel, în contrast cu setul de provocări din interior şi din exterior, în chiar momentul unei cotituri a politicii europene şi nu numai, sentimentul că speranţa încă e vie, că resursele de înţelepciune încă nu sunt epuizate şi că, în sfârşit, o naţiune ca şi umanitatea în întregul ei nu şi-au compromis încă îndrituirea regăsirii resorturilor unei reveniri în parametrii normalităţii.

De prisos să adaug că n-au putut lipsi nici elemente, puţine, dar nu mai puţin periculoase tocmai prin caracterul lor insinuant, cu efecte neplăcute, ce-i drept, detectabile la o lectură mai atentă, scoase adică din mecanismul retoricii îmbălsămate. S-a conturat şi evocat, astfel, la Bucureşti, ca şi la Alba Iulia, un fel de imperativ al unui NOU ÎNCEPUT. Cel mai vocal s-a dovedit a fi preşedintele Klaus Iohannis. Nimic de obiectat, fireşte. Cu remarca însă că o asemenea cerinţă s-a insinuat de fiecare dată în decursul ultimor ani şi cu o obstinaţie care n-a făcut decât s-o compromită, conservând-o ca pe un slogan şi nimic mai mult.

Înclin să cred că, dacă de revenirea la normalitate este vorba, atunci sintagma aceasta retorică, a unui NOU ÎNCEPUT, e susceptibilă să genereze mai multe îngrijorări decât deschideri spre promisiuni. Mai ales că ea se subsumează unui slogan reiterat periodic în toţi aceşti ani de tranziţie cu fiecare schimbare de guvern şi de Putere. E vorba de acel ALTFEL invocat ritos cu fervoarea unui act magic şi care s-a dovedit o gratuitate sub care aceleaşi năravuri au continuat să germineze, uneori încă şi mai abitir.

Nu încape îndoială că, în sintagma respectivă, ceea ce cu siguranţă se decantează este nevoia de schimbare. Şi aceasta nu mai puţin propagată. Şi nu mai puţin un slogan fără succes. Dar, dincolo de şansele, decretate astăzi mai norocoase decât oricând, mărturisesc că se poate disimula şi unul dintre riscurile cele mai grave ce ne-au bântuit în toţi aceşti ani post-decembrişti. Şi pe care nu mă feresc să-l identific la nivelul unor „reforme”, şi ele invocate imperativ şi propuse cu o agresivă fervoare programatică. Cum ştim, de 26 de ani, s-au promis, angajat şi asumat mai multe reforme decât numărul partidelor politice. Şi totul s-a făcut nu cu intenţia unei schimbări cu impact organic în societate, ci mai curând de dragul de a anula ceea ce au făcut ori au încercat să facă adversarii care-au cedat puterea. De aici, un permanent şi reînnoit, la comandă, scurt-circuit al unei discontinuităţi perdante. De parcă şarada mitului manolian, al Mânăstirii sub zodia blestemului, continuă să ne intrige din firidele unui ethos neprietenos.