Madridul, prin purtătorul de cuvânt al guvernului, Inigo Mendez de Vigo, şi-a exprimat convingerea că Uniunea Europeană nu va recunoaşte declaraţia ipotetic-unilaterală de independenţă a Parlamentului catalan, care devine o problemă majoră pentru Europa. O „independenţă” care n-are niciun efect politic şi juridic. Şi chiar aşa stau lucrurile, din moment ce Comisia Europeană s-a pronunţat cu fermitate: nu recunoaşte rezultatul scrutinului. Dar deja acesta a produs prejudicii politice imense şi Spaniei şi Cataloniei. Referendumul n-avea cum să fie considerat unul valid, la Bruxelles, şi nu pentru că rata de participare, potrivit executivului catalan, a fost de numai 42,3%, ci pentru că legea în temeiul căreia s-a organizat fusese suspendată luna trecută de Curtea Constituţională. Numeroşi catalani au revendicat „dreptul lor de a decide asupra viitorului”, dar de fapt pe tot parcursul zilei de duminică s-a asistat la confruntări teribile, între efectivele poliţiei şi Guarda Civil cu alegătorii, numerose secţii de votare fiind luate cu asalt în vederea confiscării buletinelor de vot şi a materialelor electorale, nu puţini alegători votând repetat, la secţii diferite. Referendumul a fost un simulacru, demn de o republică bananieră. Guvernul catalan a forţat imposibilul, aventurându-se inconştient într-un joc periculos, iar statul spaniol, prin pârghiile instituţionale, a răspuns în forţă. Şocul a fost teribil, înregistrându-se peste o sută de răniţi. La ora locală 19.00, purtătorul de cuvânt al guvernului catalan, Jordi Turull, a anunţat că s-a decis închiderea secţiilor de votare, pentru a se evita confiscarea urnelor de către poliţie. A domnit haosul. Primarul Barcelonei, Ada Colau, l-a etichetat pe premierul spaniol, Mariano Rajoy, ca „laş”, acuzându-l de depăşirea tuturor limitelor. Ce a reuşit referendumul? Nimic altceva decât să redeschidă adversitatea catalanilor faţă de Madrid. Una cu rădăcini istorice. Şi dacă numărul separatiştilor a crescut considerabil, vina exclusivă apaţine Partidului Popular, al premierului spaniol. În 2006, pe mandatul premierul socialist Rodriguez Zapatero, fusese adoptat un statut de largă autonomie, de ambele parlamente- spaniol şi catalan– confirmat prin referendum în Catalonia. Conform acestuia, Catalonia era definită drept „naţiune”, estompându-se din falia încă necicatrizată, în urma războiului civil (1936-1939) şi a dictaturii lui Franco. Partidul Popular a constestat statutul la Curtea Constituţională şi în 2011 această instanţă a decis că unele articole trebuie anulate. Urmările s-au văzut. Consecinţă directă, Parlamanetul catalan a devenit dominat de independentişti. Carles Puigdemont, şeful guvernului regional, a afirmat că deja catalanii şi-au câştigat dreptul de avea un stat independent. În multe oraşe mari ale Spaniei s-a manifestat pentru unitatea ţării. Ieri, articolul 155 din Constituţie era omniprezent în discuţii. Articolul menţionat constituie o armă a Madridului, întrucât prevede că guvernul central poate prelua conducerea unei comunităţi –ceea ce este Catalonia– suspendând autonomia în caz de non-respectare a Constituţiei sau atentat grav la interesul general. De asemenea, legea siguranţei naţionale prevede luarea controlului rapid asupra comunităţii autonome în cazul unor riscuri de securitate. Totodată, a fost adoptată o lege care permite Curţii Constituţionale suspendarea administraţiei şi funcţionarilor regionali ce nu-i respectă deciziile. Pentru moment, ministrul spaniol de interne a cerut, potrivit La Vanguardia, ca guvernul să invite la dialog, dar vicepreşedintele Cataloniei, Oriol Junqueras, estimează că deja guvernul Mariano Rajoy a aplicat articolul 155, întrucât la 20 septembrie a.c, ministrul spaniol de finanţe, Cristobal Montoro, a suspendat virarea sumei de 1,4 miliarde de euro, cu titlul de finanţare a regiunii autonome. Lucrurile s-au complicat teribil. Prin abuzul de forţă, guvernul spaniol a greşit, potenţând nesupunerea în faţa legii. Problema este mult mai profundă fiindcă alimentat va deveni fenomenul identitar. Poliţia naţională şi Garda civilă s-au confruntat cu Mossos Esquadra (poliţia regională). În plan politic, coaliţia independentistă Junta Pel Si (Împreună pentru Da) şi Candidura Unităţii Populare (CUP) doresc proclamarea independenţei, miercuri, 4 octombrie. Declaraţia respectivă ar putea conduce la arestarea lui Carles Puigdemont şi a membrilor guvernului său, deja cercetaţi pentru deturnarea de fonduri publice şi organizarea referendumului. Finalmente, nici Madrdul, nici Barcelona n-au câştigat. Ieri, Bruxelles-ul a cerut, imperativ, guvernului spaniol şi independentiştilor catalani să treacă de la confruntare la dialog, ceea ce acum este mult mai greu, decât în urmă cu câteva zile. Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, i-a transmis premierului spaniol, Mariano Rajoy, „ataşamentul său la unitatea constituţională a Spaniei”. A mai reafirmat că nu are decât „un singur interlocutor, în persoana lui Mariano Rajoy”, fără a evoca violenţele poliţiei.
