Sfârşitul unui mit

Hotărât lucru, dacă 2013 nu pare să confirme profeţiile apocaliptice ce fac deliciul tabloidelor şi a televiziunilor de nişă de pretutindeni, pentru controversatul magnat italian Silvio Berlusconi, premier timp de peste un deceniu în Peninsulă, anul se grăbeşte spre a-i pecetlui definitiv şi inexorabil cariera politică. Şi destinul.

Spirit aventurier demn de o literatură exotică, Il Cavaliere şi-a început afacerile, prin anii ˙70, cumpărând o editură, ce-i drept prestigioasă, Mondadori, după care, a trecut la înfiriparea unui trust media ce avea să devină, într-un timp relativ record, un adevărat imperiu: cinci posturi tv, câteva cotidiane naţionale şi mai multe locale, edituri, casă de filme şi altele disipate prin locaţii pe care nici el nu le mai ştie bine. Evident că, întreprinzător şi nelipsit de inteligenţă şi de un special fler afacerist, tânărul, de la începutul anilor 80`, şi-a adjudecat două avantaje ce i-au favorizat deplin succesul: fructificarea nemiloasă a ambiguităţilor legislative şi concursul puterii politice, reprezentate, atunci, de ex-premierul Bettino Craxi, decedat, cum se ştie, nu demult, în Tunisia, în exilul auto-asumat tot din pricina unor sentinţe judiciare intrate de-acum în istorie.

E simptomatic faptul că Il Cavaliere nu şi-a renegat niciodată admiraţia şi preţuirea faţă de Craxi: din contră, l-a lăudat constant, neuitând să împroaşte cu noroi magistratura italiană şi a mers până la a participa personal de funeraliile fostului său „naş” (de un tipar pe model mafiotic presa de stânga din Peninsulă nu s-a ferit să vorbească).

Iată însă că, în chiar preludiul campaniei electorale din februarie trecut, magistratura italiană a reactivat, ca la un semn, câteva (din cele vreo zece, dacă socotesc bine) dintre acţiunile judiciare contra lui Berlusconi care trenaseră tot de atâta timp prin sertare, graţie unor amendamente legislative cu efect imunitar introduse în Parlamentul dominat de ţuţerii pe care el însuşi îi culesese de pe străzi şi-i aruncase pe scena politică.

După o tergiversare de natură procedurală, sugerată chiar de preşedintele Giorgio Napolitano (s-a considerat auspicabil ca urmăritului de către instanţe să i se conferă dreptul constituţional de a candida şi de a-şi coordona propria formaţie politică în alegeri), procesele s-au reluat, iar în iunie a sosit, ca o ghilotină, întâia sentinţă de condamnare, la 7 ani de carceră, în procesul de prostituţie cu o minoră ce făcuse, acum câţiva ani, multă zarvă în media italiană şi internaţională.

Şocat, Berlusconi şi-a reluat precipitat partitura sa preferată, de altfel comică şi absurdă, prin care îi acuză pe magistraţii italieni că ar fi …comunişti, stalinişti, kaghebişti etc., lansând şi o formulă care-a făcut epocă, inclusiv într-o antologică scenetă cu Obama pe post de …interlocutor. Mai mult, un pluton de fani (pe modelul milaniştilor echipei sale de fotbal) din propriul partid au trecut la acţiuni de proteste, în pieţe dar şi în incinta instanţei milaneze care tocmai delibera. Inutil însă, cele trei judecătoare (culmea ironiei, promovarea femeilor, inclusiv din fauna vipurilor şi a modelistelor fusese una dintre strategiile berlusconiane în campaniile electorale) nu s-au lăsat intimidate şi au decis atunci o sentinţă de condamnare de şapte ani.

A urmat, imediat, pe bandă, acest al doilea proces, de data această având ca speţă frauda fiscală, şi aceasta depistată şi investigată încă din 2002, puse în seama Mediaset, adică a imperiului său mediatic.

Cu câteva zile înaintea sentinţei, Berlusconi declara că va refuza soluţia, permisă de legislaţia italiană, de a-şi executa pedeapsa, dacă aceasta va fi decisă, la domiciliul, din cauza vârstei, ci va merge în carceră. Acum, depăşind cu greu momentul, n-a mai exprimat vreo opţiune, mai ales că nici liderii formaţiunii sale aflaţi la guvernare şi nici obişnuita echipă de zgomote nu şi-au mai făcut auzite protestele. Oricum, pedeapsa aceasta, de trei ani, pare că poate fi redusă la un an cu executare, însă ea nu-i decât o picătura faţă de cei şapte ani de la procesul anterior. Şi lucrurile nu vor rămâne aici. Mai sunt încă pe rol alte şi alte speţe cărora Berlusconi, îmbrătrânit în câteva luni cât în toată cariera sa, pare tot mai nepregătit să le facă faţă.

În acest context, nu-i lipsit de legitimitate repetarea unui scenariu à la Craxi: va alege oare Berlusconi calea exilului? Eventual, prin Rusia lui Putin, unul dintre potenţii prieteni care i-au mai rămas.