O poveste descumpănitoare

L-am văzut, cum l-a văzut o ţară întreagă, în carne şi oase, la 88 de ani, uşor încovoiat, poate nu de trecerea anilor, cât de blestemelor celor pe care i-a torturat cu bestialitate prin penitenciarele ţării, de unde mulţi nu s-au mai întors acasă. Alexandru Vişinescu, sub aparenţa unui bătrânel blajin, care iese la cumpărături pe străzile Capitalei şi se plimbă seara prin Cişmigiu, a condus închisoarea de la Râmnicu Sărat (1956-1963), în perioada în care în detenţie se aflau toţi liderii ţărănişti, în frunte cu Corneliu Coposu, Ion Mihalache şi Ion Diaconescu. Şi nu doar aceştia. Făcuse parte în tinereţe, la 21 de ani, din plutonul de execuţie al mareşalului Ion Antonescu. Avea vocaţie de torţionar, era născut pentru a fi o brută. N-avea nici o remuşcare pentru atrocităţile la care participase. „Aşa au fost timpurile”, s-ar fi căinat Alexandru Vişinescu în faţa lui Ion Diaconescu, fostul lider ţărănist stins din viaţă, într-o împrejurare când soarta i-a pus faţă în faţă. A rămas în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor până la pensionare. Pentru „a servi” ţara cu nădejde. Alexandru Vişinescu nu e nebun la vârsta senectuţii, e bântuit doar, cum a şi dovedit în confruntarea cu reporterii şi cameramanii televiziunilor, de o răutate funciară. Sau poate de rezidurile acesteia. Care i-au animat existenţa. Dovedind încă o dată ceea ce ştiam: comunismul a fost prilejul, nu cauza dezlănţuirii răului în România. Să lăsăm ideologia ca scuză în faţa lui Dumnezeu. Există în români, dar şi în alţii, după cum vom demonstra, dar nu de ei vorbim acum, un rău rece şi bălos, apt să izbucnească în spume, când are condiţii prielnice. Şi ne-am convins de asta. Să revenim la cinismul justificării perverse a lui Alexandru Vişinescu „aşa au fost vremurile”, la întâlnirea sa cu bătrânul ţărănist Ion Diaconescu, împuţinat la trup şi la putere prin puşcăriile comuniste. Replica menţionată este identică celei a unui personaj – Maria Canales – din romanul „Nocturnă în Chile”, al scriitorului Roberto Bolano, prăpădit din viaţă în 2003. Maria Canales era o scriitoare modestă, avea ceva talent şi aduna în vila sa de la marginea oraşului Santiago, o dată pe săptămână, de două ori pe săptămână şi foarte rar de trei ori, lumea literară. Era căsătorită cu un american, Jimmy Thompson, reprezentantul sau directorul unei întreprinderi nord-americane cu o filială în Chile şi alta în Argentina. În cadrul seratelor literare se consuma wishiky sau coniac de bună calitate, se asculta Debussi, Webern, în interpretarea celor de la Berliner Philarmoniker, până dimineaţa, la ridicarea interdicţiei de circulaţie. Gusturi fine. Melancolii diafane din partea unei gazde perfecte, care ştia să detensioneze contradicţiile generate de diversele convingeri cu glume şi tachinări pur chiliene. Dar una era gustul privat şi alta acţiunea de la subsolul casei. Se asculta Debussi în vilă şi în subsol se aplica soluţia finală, fiind executaţi adversarii politici ai lui Pinochet. Jimmy Thompson era unul dintre principalii agenţi DINA şi folosea casa drept loc de anchete şi interogatorii. Cum s-a descoperit întâmplător. După căderea de la putere a lui Augusto Pinochet şi instalarea unui regim democratic, Maria Canales a fost întrebată: „Dumneata ai ştiut cu ce se îndeletnicea Jimmy?” „Da” „Şi nu te căieşti?” „Ba da, ca toată lumea”. Nu părea atinsă de schizofrenie. Există destule similitudini între ceea ce s-a petrecut în România şi în Chile, unde, mai nou, un film, „No”, al regizorului Pablo Larrain, evocă prăbuşirea lui Pinochet, prin spoturile de campanie ale opozanţilor săi la referendumul din 1998, considerată cea mai bună campanie de imagine din lume. Dar vorbeam de destine: cum poţi fi liniştit pe lumea asta, cum poţi dormi noaptea netulburat când ai pe conştiinţă atâtea şi atâtea victime? E o întrebare la care răspunsul e aproape imposibil de formulat.