Realităţile obiective în permanentă schimbare şi unele evoluţii sociale impun necesare ajustări şi adaptări ale Constituţiei, la contextul social, politic, economic, etc. al comunităţii, căreia i se adresează normele respective. Nici o Constituţie nu este eternă. Într-un stat de drept, aşa cum România se declară, încă din articolul 1 al legii sale fundamentale, acest lucru este posibil numai cu respectarea unor proceduri prestabilite şi numai dacă este realizat de autorităţi special investite cu această competenţă prin normă juridică. Revizuirea sau modificarea constituţională aduce în discuţie teoria puterii constituante, precum şi conceptele de putere constituantă derivată sau instituită. S-a discutat mult despre actuala Constituţie, revizuită în 2003, printr-un deplin consens politic, însă valabilă rămâne celebra constatare a lui Hans Kelsen, considerat fondatorul modelului european al controlului de constituţionalitate, şi anume că „biserica şi statul există dacă se crede în ele”, şi acelaşi lucru este valabil şi în cazul Constituţiei. Demersul preşedintelui Traian Băsescu, chiar parţial justificat, mai puţin modificarea structurii Parlamentului, prin abdicarea de la tradiţionalul bicameralism românesc, derivat dintr-un referendum, este lipsit de şanse. Şi această observaţie o fac nu puţini oameni politici, în frunte cu liderii Opoziţiei, dar inclusiv fostul consilier prezidenţial Sebastian Lăzăroiu se arată pesimist, într-un interviu pentru RFI. „Nu, anul acesta în nici un caz. La anul ar avea şanse, dar trebuie să intervină elemente spectaculoase de negociere între Putere şi Opoziţie, altfel nici la anul nu cred că e posibil”. Motivul esenţial? Articolul 151 din actuala Constituţie identifică puterea constituantă derivată cu cele două Camere ale Parlamentului, numai că, pentru modificarea oricărei dispoziţii constituţionale, este necesară o majoritate calificată, de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Prevăzută este şi procedura medierii. Când aceasta eşuează, doar votul unei majorităţi calificate, de cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, poate conduce la schimbarea legii fundamentale. Imediat după conferinţa de presă de la Cotroceni, în cadrul căreia preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre proiectul de revizuire a Constituţiei, au urmat contestările acestui demers anunţat, unele dintre ele cu substanţă, altele din spirit de frondă. Preşedintele Consiliului Naţional al PSD, Adrian Năstase, a declarat ieri că Traian Băsescu nu avea dreptul să modifice proiectul de revizuire a Constituţiei trimis de Guvern în aprilie 2010, apreciind gestul preşedintelui ca „fals în acte publice” şi un posibil motiv de suspendare. Articolul 146, litera a), teza finală, din actuala Constituţie, conferă Curţii Constituţionale competenţa verificării constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire. Această formă a controlului de constituţionalitate conferă eficienţă mai ales normelor juridice care consacră limitele materiale ale revizuirii şi se constituie într-un criteriu operant pentru distincţia dintre competenţele circumscrise ale puterii constituante derivate şi cele teoretic nelimitate ale puterii constituante originare. Proiectul de revizuire a Constituţiei, aşa cum a fost prezentat de şeful statului, proiectează înalta concepţie monarhică a acestuia despre instituţia prezidenţială. Chiar şi prin faptul că, deşi actuala Constituţie situează, din punct de vedere legal, şeful statului pe aceeaşi poziţie cu Parlamentul, prin proiectul de revizuire se derobează parlamentarii de imunitate, dorindu-se o capacitate discreţionară absolută în raport cu poporul. Poate formula, adică orice fel de poziţie publică fără a fi nevoit să răspundă de consecinţele ei. (Daniel Barbu, „Politica pentru barbari”, Editura Nemira 2005). Responsabili în faţa naţiunii sunt doar miniştrii, ale căror mandate se află permanent sub tăişul mustrării prezidenţiale. Monarhia de drept electoral, aşa cum o înţelege Traian Băsescu, se pregăteşte, cu deplină imparţialitate politică, să recurgă şi la sceptrul prezidenţial al RSR, pentru a-i certa cu vigoare pe cei care îndrăznesc să-şi formuleze nemulţumirile în afara teritoriului supus autorităţii prezidenţiale şi controlat de serviciile secrete aflate în subordinea sa. Supunându-i oprobiului popular pe liderii Opoziţiei, care, ca şi dizidenţii de odinioară, prejudiciază interesele statului român, suntem plasaţi nu într-un stat de drept şi într-o democraţie reprezentativă însufleţită de valori liberale, ci într-un stat în care poporul detestă democraţia parlamentară de sorginte burgheză, preferând să se supună oamenilor, nu să asculte de legi.
