Senatorul Marko Bela, unul dintre liderii UDMR, până recent preşedintele formaţiunii, vicepremier al Guvernului, n-are deficit de şmecherie politică. Uneori, bănuieşte, chiar îi prisoseşte, semn al unei bune părere despre sine. A învăţat „să joace la toate capetele posibile”, ştiind, de acum, cu cine are de-a face. Scade şi măreşte miza doleanţelor, în funcţie de conjunctură. Dacă se bosumflă vreo trei zile, premierul Emil Boc face temperatură. Se mai întâmplă să aibă, însă, dificultăţi în interpretarea rolului cameleonic asumat, adică replicile sună fals, neconvingător. Miercuri, la Senat, a susţinut că nu atribuie deschiderii unei reprezentanţe a Ţinutului Secuiesc la Bruxelles conotaţii simbolice. „Nu sunt de acord cu cei care, fie vorba de politicieni români, fie vorba de politicieni maghiari, abordează această problemă prin conotaţii simbolice”. Senatorul Marko Bela are convingerea, uneori, că se adresează unor idioţi solemni, care nu înţeleg bine toate tentativele obţinerii unui statut special pentru Ţinutul Secuiesc, şi prin acest demers de a deschide birou de reprezentare la Bruxelles. „De reprezentare” a cui? A secuilor năpăstuiţi, nu-i aşa, de români, dintr-o zonă care nu este autoritate administrativ-teritorială de sine stătătoare. Nu-l bănuim pe Marko Bela de amnezie, ci de duplicitate neţărmurită. Această politică a paşilor mărunţi, spre o recunoaştere europeană a identităţii de sine stătătoare a Ţinutului Secuiesc, se circumscrie unui scenariu mai elaborat, dar deloc viabil. De mai multă vreme, dar şi acum. Să dăm înapoi filele calendarului. Sfârşitul lui ianuarie 2008. UDMR-ul se afla, bineînţeles, la guvernare, în compania liberalilor. La şedinţa Consiliului Reprezentanţilor Unionali ai UDMR, de la Târgu Mureş, Marko Bela invita „demnitarii unguri din secuime” să „analizeze, cu foarte mare atenţie şi să vadă toate faţetele acestei probleme (n.r. – valorificarea precedentului Kosovo în vederea enclavizării României) despre care în UDMR se vorbeşte foarte puţin”. Câteva zile mai târziu, la 4 februarie, deputatul social-democrat Ion Stan, într-o energică declaraţie politică spunea: „Se invocă, înainte de a se fi produs, precedentul Kosovo drept argument pentru intervenţia UE, în favoarea enclavizării şi bantunizării statului naţional unitar român”. Bănuiam că Marko Bela cunoaşte regizorii scenariului Kosovo, şi iată doar un pasaj din Raportul senatorului Larry Craig, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului SUA (31 martie 1999) „UCK – poate politica lui Clinton să susţină un grup sprijinit pe teroare şi trafic de droguri? De la terorişti la parteneri”: „Autoproclamarea şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo a oficializat, în premieră mondială, statul mafiot, al cărui prim-ministru este reprezentant a 15 clanuri albaneze, specializate în operaţiuni de criminalitate organizată transfrontalieră”. (vezi: TRAIAN VALENTIN PONCEA, AUREL ILIE ROGOJAN „Istorie, geopolitică, spionaj în Balcanii de vest” – Ed. PROEMA, 2009). Aceeaşi realitate a susţinut-o şi fostul procuror al TPI, Carla del Ponte, ulterior ambasador al Elveţiei în Argentina, în cartea sa „Vânătoarea, eu şi criminalii de război”, în care liderii UCK erau bănuiţi că ar fi răpit 300 de sârbi, în 1999, pentru a li se vinde organele. Nu mai detaliem. În cartea sa de memorii „Madeleine Albright, Doamna secretar de stat” (Editura RAO, 2004), suntem lămuriţi convingător cum s-au stabilit, la Conferinţa de la Rambouillet, relaţii speciale, care nu au scăpat comentariilor ironice vehiculate în mediile diplomatice, cu Hasim Thaci „comandantul înalt şi deşirat în vârstă de 29 de ani”. Într-o telegramă confidenţială Wikileaks din 22 iulie 2005, oficialii ambasadei SUA fac trimitere la „autonomia aproape totală pentru secuii din regiunile din centrul Transilvaniei şi un sistem complet de segregare naţională”, dorită de UDMR. Probabil ştiuau ce consemnează.
