La împlinirea a 40 de ani, de la marele şi inegalabilul parcurs european al Universităţii Craiova, în Cupa UEFA, Gazeta Sporturilor (director Ovidiu Ioaniţoaia) dedică momentului o revistă ilustrată, cu o grafică impecabilă (148 pagini color) care reconstituie fantastica poveste, din imagini de arhivă şi momente istorisite „chiar de eroii vremurilor”, sub titlul de generic „Craiova Maxima. Povestea unei iubiri alb-albastre”. Un produs jurnalistic de excepţie, salutar, cu încărcătură sentimentală teribilă pentru cei care au trăit momentul de graţie. Unul care din păcate nu s-a mai repetat, cum am crezut atunci la capătul drumului. Un capăt de drum „semnat” de Zoran Filipovic, fostul atacant al Stelei Roşii din Belgrad, transferat la Benfica Lisabona, care ce paradox mai înscrisese pe Centralul din Bănie, în ediţia 1975-76 a Cupei UEFA, cu fosta sa echipă de club. Şi o făcuse atunci de două ori, într-o partidă încheiată 1-3 pentru Steaua Roşie. Povestea seducătoare, ca toate poveştile care narează miracole, de regulă explicate stângaci, e una magică, nu o capodoperă intelectuală sau de gust. Reuşeşte în schimb ceva, la care poate nici colectivul de redactori antrenaţi nu s-a gândit: acum 40 de ani (la 6 aprilie 1983 Craiova remiza la Lisabona) în toată presa europeană şi cea de dincolo de „cortina de fier” s-a scris avantajos, ca rareori sau niciodată, de Craiova. Care în plan economic producea locomotive diesel, transformatoare, mobilă, îngrăşăminte chimice ş.a.m.d.. Prin Univestitatea Craiova, o alcăturire naturală şi exuberantă, care a dus fotbalul românesc în direcţia bună şi evocăm aici, între altele, aportul decisiv la calificarea la Euro 84, prin golul memorabil al lui Gheorghiţă Geolgău, la Bratislava, într-un meci irespirabil… s-a respirat. A fost poate mult zgomot plăcut pentru unii, a fost un moment astral pentru Cetatea Băniei, niciodată atât de iubită în toată ţara. A spus undeva (Istoria critică a românilor, ed. Minerva 1984) Bogdan Petriceicu Haşdeu, spirit scânteietor, genial chiar, figură istoriografică, că „naţionalitatea română s-a născut şi dezvoltat în Oltenia până în valea Haţegului”. Pentru autor, impresionat de curăţenia ei etnică, Oltenia a fost şi rămâne nucleul naţionalităţii române. Enumeră Alex Mihai Stoenescu în „Istoria Olteniei” o suită de nume de referinţă, începând cu Constantin Brâncuşi, Nicolae Titulescu, Marin Sorescu, Amza Pellea, Sabin Bălaşa, George (Gogu) Constantinescu, personalităţi care au adus faimă Olteniei. Dar inflaţia de iubire, din primăvara anului 1983, pe tot curpinsul ţării, faţă de Craiova, n-a fost niciodată atinsă. Misterul Craiovei de aur e provocator. Cum s-a putut plămădi una dintre cele mai frumoase echipe de fotbal a tuturor timpurilor, un aliaj semipreţios, în vremuri de un arbitrar brutal? Cine caută argumentaţia între prefabricatele sistemului politic caută degeaba. Deşi au fost mulţi oameni de treabă, care au pus umărul, cu riscuri deloc neglijabile. Şi niciodată nu va putea fi uitat, Corneliu Andrei Stroe, un inimitabil preşedinte de club. Un club cu un sediu modest, sărăcăcios mobilat, pe str. „Gheorghe Doja”. Toate aspiraţiile acestei comunităţi tefere, rareori neputincioasă pentru propriile fantasme („Dunăre dacă n-aveam, Jiul Dunăre-l făceam”) toată revolta adunată de vioara a doua, după un mare concert de vioara întâi, s-a vărsat în fotbal. De fapt în sport, fiindcă am avut nişte ani fabuloşi. Fotbalul acelor ani a fost un mijloc de afirmare a identităţii aparte a oltenilor. După acel moment, de acum 40 de ani, au mai urmat timide pâlpăiri şi apoi se va instala resemnarea sau neputinţa şi tăcerea. Coborându-se până în anonimatul dezbaterii. La Craiova unde viaţa a curs an după an oamenii au menţinut multă vreme o fraternitate infailibilă. S-a trăit modest, dar nu s-a admis umilinţa. Morala aceea s-a pierdut aproape complet, odată cu decăderea tragică a unui ţesut social. S-a ajuns la o lipsă de vibraţie sufletească, pe care atunci n-am fi tolerat-o. Amintirea simbolică a unei lumi dispărute a rămas, aşa cum au rămas nemuritoare şi versurile prozaice (a avut şi aşa ceva) poetului din Bârca: „Oltenaşi, să fim uniţi / Că noi am trecut de Leeds”.
