La puţină vreme după ce fusese pus în libertate – îmbrâncit fiind pentru doi ani şi cinci luni, alături de alţi fruntaşi ai partidului comunist, în bezna prăpastiei penitenciare, sub acuzaţia de genocid şi subminare a economiei naţionale – Ştefan Andrei, plecat din Podariul de lângă noi, unul dintre artizanii politicii externe româneşti (1978-1985), al relaţiilor curajoase cu SUA, China, RFG, Israel, într-o modestă căsuţă de vacanţă de pe malul lacului Cilieni, de la Băileşti, invitat fiind de procurorul pe atunci Ion Floricel, depăna amintiri. Cu har de povestitor, prin iscusinţa de a trece în plan secund ceea ce era irelevant şi a stărui asupra esenţialului. Şi a sări de la idee la alta. Locvace şi interesant, pe alocuri, deţinător al multor adevăruri, dar şi can-can-uri, reuşea să seducă. Ţinuse mult să fiu prezent, alături de un alt coleg de redacţie, şi ascultam cu „gura căscată” ceea ce „nea Fane”, cum mă adresam şi îmi permitea „licenţa de politeţe” – mă şi ajutase nespus într-o împrejurare să-mi recapăt dreptul la semnătură în paginile ziarului, cu ani în urmă –, nara. Permanent înviorat de o inspiraţie bogată. Atunci, a adus în discuţie pentru prima dată şi „neşansa lui Ilie Balaci” de a fi trimis la o clinică de chirurgie în RFG, prin circumstanţele nefaste ale momentului. Dar şi cazul marelui romancier Liviu Rebreanu. Asupra căruia planase suspiciunea că în 1926, participând la Congresul Internaţional al Scriitorilor de la Berlin, ar fi luat cuvântul. Iar în 1942, efectuând un turneu la Berlin, Munchen, Stuttgart, Leipzig, spre a conferenţia despre cultura românească, ar fi făcut compromisuri ideologice. Rugămintea de a obţine fotocopii din presa germană din anii 1926 şi 1942 venise din partea doamnei Puia Rebreanu, fiica marelui scriitor, care dorea o clarificare a atitudinii tatălui său în nişte vremuri tulburi. Ştefan Andrei putea s-o „scalde”. Dar exista riscul ca marele romancier să fie scos din manualele şcolare. Cu alte cuvinte, era o chestiune de conştiinţă civică. Despre această istorisire, Ştefan Andrei, plecat dintre noi în urmă cu trei ani, povesteşte şi în cartea sa de memorii „Din frac în zeghe” (Ed. Adevărul, 2013). Şi spunea cum şeful fracţiunii liberal-democrate din Bundestag, din acea vreme, un anume Wolfgang Mischnick, i-ar fi pus „în braţe un maldăr de ziare”, în toamna anului 1984, cu svastica pe prima pagină şi titluri groase anunţând discursul fulminant ţinut de Goebbels, ministrul german al propagandei şi informaţiilor. Liviu Rebreanu nu a scris nici un articol şi nu a dat nici un interviu în presă, atitudinea sa fiind ireproşabilă. O posibilă zonă cenuşie din biografia marelui scriitor a fost dizolvată, prin aportul lui Ştefan Andrei. Ceea ce a omis, dintr-o scăpare acesta, a fost să reamintească faptul că Liviu Rebreanu, poreclit „neamţul” – era înalt, blond, cu ochii albaştri-cenuşii şi foarte calm – de Emil Gârleanu, fusese secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, din toamna 1911, pe vremea ministeriatului unui amabil, surâzător şi prieten al artiştilor, C.C. Arion. Publicase în revista „Ramuri” condusă de Constantin Şaban Făgeţel. Va pleca din Craiova pe fondul nevoilor acute materiale. Din acea perioadă, Victor Eftimiu, în „Amintiri şi polemici” (Ed. Cultura românească), povesteşte că porecla de „neamţul” a dăinuit câţiva ani, până s-a prăpădit Emil Gârleanu. Oarecum interesant este faptul că, în literatură, abordarea răscoalei din 1907, chiar dacă au făcut-o inspirat mulţi scriitori, precum Zaharia Stancu, I.L. Caragiale, Panait Istrati, Cezar Petrescu, capodopera a realizat-o Liviu Rebreanu prin „Răscoala” (1932) adică un neregăţean. Că romanul începe cu un citat aparţinând arendaşului Ilie Rogojinaru, care administra moşia Olena-Dolj, nu este chiar o întâmplare. Ci doar o invitaţie la reflectarea de rutină, aceea că multă lume bună a mai trecut prin Cetatea Banilor.
