Nu m-am aşteptat să se ajungă la invazia din Ucraina, dat fiind că am crezut până în ultima clipă că vor prevala raţiunea, realismul şi luciditatea, pacea fiind slavargadată, iar armele tăcând. N-a fost aşa, din păcate, drept pentru care sunt îngrozit văzând cum zecile sau sutele de mii de oameni, femei, în rimul rând, copii şi bătrâni iau drumul pribegiei, ca să nu mai vorbesc despre imaginile terifiante ale victimelor sau imobilelor distruse. Cred că nimeni şi nimic nu justifică folosirea forţei şi pe promotorii acesteia decât dorinţa clară, ieşită de sub orice control, de a impune un Război Rece, dar care, cum se întâmplă mereu în atare situaţii, nu poate ocoli neprevăzutul, devenind astfel un Război Rece foarte fierbinte, cu tot cortegiul lui nefast de implicaţii. În primul comentariu consacrat crizei din Ucraina am susţinut argumentat căne aflăm în momentul în care se doreşte reactualizarea Războiului Rece, dar cu trei poli -China, Rusia, SUA- deosebit de cel precedent, „ghidat” de ultimele două spuperputeri. Nu mi-am imaginat şi cu ce costuri, drept pentru care îmi reafirm credinţa în menirea pacifistă, paşnică, lucidăşi responsabilă a jurnalistului, declarându-mă şocat văzând secvenţele despre care vorbeam şi încercând să-mi imaginez dimensiunea tragediei umane declanşate din invadarea Ucrainei de către Rusia. Ca urmare, am vibrat şi eu în faţa unor fotografii atât de dure şi sunt la fel de revoltat ca orice om cu mintea întregă. Starea s-a amplificat când am constatat că sunt victimeşi din rândul românilor din Ucraina, iar rapiditatea şi numărul mare al concetăţenilor care au reacţionat în faţa acestei tragedii m-au mişcat profund, totul dovedind iar şi iar tradiţionala omenie românească. Îi omagiez cu firesc respect pe cei ce au făcut şi fac atare gesturi, constatând cu bucurie că ei sunt de pe tot întinsul ţării, nu doar din nordul ei. Nu am aceleaşi cuvinte despre cei care stau pe margine şi aplaudă în postări pe facebook, ei amintindu-mi de anii de vârf ai preşedinţiei precedente, când, în faţa Teatrului Naţional din Capitală, mii de oameni au demonstrat seri la rând împotriva abuzurilor regimului băsist, dar am aflat cu stupoare că existau persoane care stăteau pe trotuar ca să se uite la demonstranţi! Mai e o categorie de postaci, cei care vor să pozeze nepărat în corul celor care condamnă invazia, gest normal, dar, de ce nu au luat aceeaşi atitudine critică şi în 1999, când SUA (şi NATO) bombardau arbitrar fosta Iugoslavie, când, de plidă, convoiul de nuntaşi sârbi a fost pulverizat de rachetele trase de avioane decolate de la baza NATO din Aviano (Italia) sau când sârbii care plecaseră la munci agricole într-o remorcă trasă de un tractor au fost făcuţi una cu pământul sau când, de Sfântul Paşti catolic, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut un armistiţiu, iar preşedintele Bill Clinton şi secretarul de Stat Madeleine Albricht, fiinţe fără nici un Dumnezeu, cum s-au dovedit, nici nu au vrut să audă? În fine, dar nu în ultimul rând, unde erau aceeaşi postaci când, în 2020, preşedintele ucrainean Zelenski i-a numit „cotropitori” pe românii din Bucovina de Nord sau când, la Kiev, se aplică o lege care distruge la propriu comunitatea de români?
La şase zile de la începutul invaziei surprinde lipsa unei tentative de mediere efectivă, şi nu doar verbală, lansată de o ţară cu potenţă diplomatică, politică şi militară, existând doar două parţi- una care a invadat, recte Rusia, şi cea care o condamnă şi impune sancţuni. De aceea mă întreb dacă nu cumvaavea dreptate un venerabil ofiţer al Armatei Române, care, recent, îmi explica faptul că, fiind depăşite momentul 1999 şi observaţiile de atunci, trebuie reactualizate în actualul context european şi mondial, trebuie văzut cum se comportă noile arme, trabuie studiat felul în care acţionează pe câmpul de luptă trupele, ce fac civilii, cum se asigură logistica militară, cum se transmit ordinele militare de la centru, ş.a.m.d. Judecate din perspectivă raţională, cele de mai sus par aberante, dar nu în cazul strigoilor militari şi politici aflaţi azi la butoane! Cu orice risc repetceea ce am zis acum câţiva ani într-o emisiune TV: în prezent, în lume nu sunt lideri la înălţimea exigenţelor epocii, opinie pe care mi-a împărtăşit-o recent şi excelentul confrate craiovean Mircea Canţăr! Acum, toate speranţele se îndreaptă spre convorbirile dintre Ucraina şi Rusia,despre care cred că trebuie salutate, măcar pentru că părţile îşi vorbesc, însă lipseşte, cum spuneam, un mediator cu prestanţă şi autoritate. Culmea, nici în presa lumii cu există pledoarii pentru negocieri şi înţelegere. Totuşi, fiica unui fost coleg de presă stabilită în Spania mi-a semnalat un articol publicat pe 24 februarie în „The Washington Post” de fostul secretar de Stat american (1973-1977), Henry Kissinger. La aproape 99 de ani, pe care-i va împlini în mai, acest remarcabil diplomat, politolog şi consultant geopolitic nu renuţă la conceptul de Realpolitik pe care l-a promovat cu succes în timpul Războiului Rece. Reamintesc că el este unul dintre artizanii Acordurilor de pace de la Paris privind Vietnamul (1973), a inspirat politica de destindere cu URSS şi de apropiere de R.P. Chineză şi a avut un rol de mediator în războiul „Youm Kippur” israelo-arab din 1973. O întâmplare la care am asistat pesonal pe când Ştefan Andrei era ministru de Externe. Întrucât semna un articol despre politica externă a României în revista „Lumea”, într-o marţi seara, înainte de a da revista la tipar, am fost trmis la cabinetul său să revadă articolul paginat. Era ora 21,30, iar în biroul lui mai erau Mircea Angelescu, de la secţia Relaţii Externe a CC al PCR, şi şeful de său cabinet. La un moment dat a sunat un telefon din cele vreo patru de pe masă. L-am auzit salutând şi pronunţând numele Kissinger, după care am ieşit toţi din birou, el făcându-ne semn să lăsăm uşa deschisă. Apoi el l-a sunat pe Ceauşescu, întrebându-l dacă poate merge până la reşedinţă să-i comunice ceva important de la Kissinger. A plecat val-vârtej, eu aşteptândsă revină şi să-şi citească articolul. Când s-a întors,i-a telefonat lui Kissinger şi i-a comunicat că România şi Ceauşescu salută turneul din Asia despre care ne anunţa, dar îl roagă ca, la întoarcere, să facă o escală la Bucureşti. Ceea ce Kissinger a acceptat! De, mari diplomaţi şi diplomaţie planetară! În articolul„How the Ukraine crisis ends”, publicat la rubrica Opinii, el spune multe lucruri demne de tot interesul despre felul „cum se va terminacriza ucraineană”.De notat că prima versiune a articolului a fost publicată de el în 2014, imediat după ce Rusia anexase Crimeea, acum, aşa cum precizează editorul, el făcând actualizările necesare.
„Atacul Rusiei asupra Ucrainei a stârnit multe dezbateri, dar istoria acestor ţări este împletită, precum şi politicile lor externe, scrie Kissinger.Discuţia publică despre Ucraina este despre confruntare. Dar ştim unde mergem? În viaţa mea, am văzut patru războaie începute cu mare entuziasm şi sprijin public, dintre toate nu am ştiut să terminăm niciunul şi ne-am retras unilateral. Dovada politicilor stabilite este că ele sunt definite după cum se termină, şi nu după cum încep. Foarte des, problema Ucrainei este pusă ca o confruntare: dacă Ucraina se alătură Estului sau Vestului. Dar pentru ca Ucraina să supravieţuiască şi să prospere, ea nu ar trebui să fie plasată ca un pilon al conflictului între o parte şi cealaltă, ci ar trebui să funcţioneze ca o punte între ele. Rusia trebuie să accepte că încercarea de a forţa Ucraina să devină un stat satelit şi, astfel, mutarea din nou a graniţelor Rusiei, ar condamna Moscova să repete procesele sale istorice de presiune reciprocă cu Europa şi SUA. Occidentul trebuie să înţeleagă că, pentru Rusia, Ucraina nu va fi niciodată pur şi simplu o ţară străină. Istoria Rusiei a început în ceea ce era cunoscut sub numele de Rusia-Kieveană. Religiarusă s-a răspânditde acolo. Ucrainaafăcut parte dinRusia de secole, iar istoriile lor s-au împletit încă dinnainte. Unele dintre cele mai importante lupte pentru libertatea Rusiei – începând cu Bătălia de la Poltava din 1709 – au fost purtate pe pământ ucrainean. Flota Mării Negre – mijlocul Rusiei de a proiecta puterea în Marea Mediterană – are sediu pe termen lung la Sevastopool, în Crimeea. Chiar şi dizidenţi cunoscuţi precum Aleksandr Soljeniţîn şi Joseph Brodsky au fost de acord că Ucraina este o parte integrantă a istoriei Rusiei”.
Reputatul politolog american se referă apoi la un alt subiect delicat: „UE trebuie să recunoască faptul că încetineala birocratică şi subordonarea elementelor strategice în politicile interne au contribuit la transformarea negocierii relaţiei Ucrainei cu Europa într-o criză. Politica externă este arta de a stabili priorităţi. Ucrainenii sunt elementul decisiv. Ei trăiesc într-o ţară cu o istorie complexă şi o compoziţie poliglotă. Partea de Vest a fost încorporată în Uniunea Sovietică în 1939, când Stalin şi Hitler au împărţit prada. Crimeea, unde 60% din populaţie este rusă, adevenit parte a Ucrainei abia în 1954, când Nikita Hruşciov, ucrainean din naştere, a dăruit-o Ucrainei în cadrul sărbătoririi a trei secole de la acordul rusesc cu cazacii. Occidentul (Ucrainei-n.n.) este în mare parte catolic; iar Orientul ei este în mare parte ortodox rus. Occidentul vorbeşte ucraineană; Estul vorbeşte în principal rusa. Orice încercare a unei părţi a Ucrainei de a o domina pe cealaltă, aşa cum a fost modelul şi tendinţa istorică, ar duce în cele din urmă la război civil sau la o secesiune. Tratarea Ucrainei ca parte a unei confruntări Est-Vest ar distruge timp de zeci de ani orice şansă de a aduce Rusia şi Occidentul, adică Rusia şi Europa, într-un sistem internaţional cooperant. ”În continuare, Kissinger aratăcă Ucraina este independentă de numai 31 de ani, după ce „a fost sub un fel de stăpânire străină încă din secolul al XIV-lea. Nu este surprinzător că liderii săi nu au învăţat arta compromisului, cu atât mai puţin din perspectiva istorică. Politica Ucrainei post-independenţă demonstrează clar că rădăcina problemei se află în eforturile politicienilor ucraineni de a-şi impune voinţa în părţile recalcitrante ale ţării, mai întâi de către o facţiune, apoi de cealaltă. (…) O politică înţeleaptă a SUA faţă de Ucraina ar consta în găsirea unei modalităţi ca ambele părţi ale ţării să coopereze între ele. Trebuie să căutăm reconcilierea, nu dominaţia unei singure facţiuni. Nici Rusia, nici Occidentul, cu atât mai puţin diferitele facţiuni din Ucraina, nu au acţionat după acest principiu. Fiecare a înrăutăţit situaţia. Rusia nu ar putea să impună o soluţie militară fără a se izola într-un moment în care multe dintre graniţele sale sunt deja precare. Pentru Occident, demonizarea lui Vladimir Putin nu este o politică; este o strategie şi un alibi pentru a-l izola şi discredita în faţa lumii. Putin ar trebui să realizeze că, oricare ar fi dorinţele sale, o politică de impuneri militare ar duce la un alt Război Rece. La rândul lor, SUA trebuie să evite să trateze Rusia ca pe un rival aberant şi malign pentru a preda diplomatic şi răbdător regulile de conduită stabilite de Washington. Putin este un strateg foarte serios după parametrii istoriei Rusiei. Înţelegerea valorilor americane şi a psihologiei lor nu sunt punctele sale forte. Înţelegerea istoriei şi psihologiei Rusiei nu a fost, de asemenea, un punct forte pentru parlamentarii americani. Liderii din toate părţile trebuie să reexamineze rezultatele, nu să concureze pe poziţii.
Aceasta este opinia mea despre o realizare în concordanţă cu valorile şi interesele de securitate ale tuturor părţilor: -Ucraina ar trebui să aibă dreptul de a-şi alege liber asociaţiile economice şi politice, inclusiv cu Europa. – Ucraina nu ar trebui să adere la NATO, o poziţie pe care am luat-o acum şapte ani, când a fost discutată ultima dată. -Ucraina ar trebui să aibă libertatea de a avea orice guvern compatibil cu voinţa expresă a poporului său. Politicienii şi liderii ucraineni înţelepţi vor opta şi vor alege o politică de reconciliere între diferitele popoare, etnii şi facţiuni culturale din ţăra lor. -Pe plan internaţional, ar trebui să caute să obţină o poziţie precum cea a Finlandei, a cărei naţiune trăieşte fără nicio îndoială internă referitoare la independenţa sa de fier şi cooperează cu Occidentul în majoritatea domeniilor şi spaţiilor politice; dar evită cu grijă ostilitatea instituţională faţă de Rusia. -Este incompatibil cu regulile lumii de azi ca Rusia să anexeze Crimeea; dar ar trebui să fie posibil să se pună relaţia Crimeei cu Ucraina într-o stare şi o poziţie de mult mai puţină tensiune politică. -Pentru a atinge acest obiectiv, Rusia ar trebui să recunoască suveranitatea Ucrainei asupra Crimeei. -Ucraina, la rândul său, ar trebui să consolideze autonomia politică şi independenţa Crimeei şi să respecte autonomia totală şi independenţa opţiunilor sale interne, susţinute şi garantate de prezenţa activă a specialiştilor şi observatorilor internaţionali. Aceasta este opinia mea despre un rezultat în concordanţă cu valorile şi interesele de securitate ale tuturor părţilor:-Procesul ar trebui să includă eliminarea oricărei îndoieli sau ambiguităţi privind „statutul” oficial al flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol. Acestea sunt principii care sunt adoptate, nu prescripţii impuse. Cei care locuiesc în regiune ar trebui să ştie şi să înţeleagă că nu toate vor fi acceptabile tuturor părţilor. Examenul nu se va solda cu o satisfacţie absolută; altfelse va obţine o soluţie echilibrată de nemulţumire. Dacă nu se ajunge la o soluţie bazată pe aceste propuneri sau altele similare, ofensivele violente de confruntare se vor accelera. Momentul pentru a afla dacă va fi aşa va veni foarte curând. ”Cum se vede, strălucitul politolog american are propria viziune asupra problemei foarte delicate, şi, deşi multe dintre afirmaţii datează din 2014, ele sunt foarte actuale. De aceea, pornind de la faptul că el se ştie bine cu Putin şi că, la Kiev, SUA sunt bine implantate, nu mi se pare deplasat că opiniile de mai sus să reprezinte o platformă de discuţie şi înţelegere întrep ărţi. Evident, dacă fiecare dintre ele vrea cu adevărat o ieşire din impas. Până atunci asistăm îngroziţi la un Război Rece foarte fierbinte.
Dumitru Constantin
