Poet iconoclast, pe la sfârşitul anilor ’80 din abia trecutul veac XX, Dorin Tudoran impunea prin caracterul greu clasificabil al personalităţii sale – scriitoriceşti, gazetăreşti şi opinioniste – în contextul cultual şi politic al unei context istoric prin în jocul tumefiant al unui destin pe muchie de cuţit. Defectând, pe cât de neaşteptat pe atât de insurgent, de la „linia” unui regim, cel ceauşist, ale cărui grave maladii subzistau greu sub faldurile îmbălsămate ale unei propagande în dezmăţ, el a fost obligat la exil spre a-şi salva conştiinţa neîmpăcată, continuând, impenitent, chemarea la o ordine pe care, constat cu vinovată întârziere, nu şi-a pierdut-o nici acum.
Luările sale de poziţie – îndeosebi cele cuprinse pe blogul său intitulat Certocraţia – sunt remarcabile puncte de vedere cu accent disociativ în babilonia mediatică autohtonă, necesare etuve ale unor inflamate şi virusate instanţe jurnalistice şi nu numai, probe, ale sale, a unei conştiinţe imune la compromisuri şi rezistente la derapajele lucidităţii.
I-am citit, cu plăcerea reconectării la glorioase, dar uitate ori ignorate, pagini ale marilor, puţini, jurnalişti de odinioară, în special din perioada interbelică, ultimele sale seriale: cel polemic cu „grupul” sicofanţilor auto-livraţi într-o linie dreaptă, ca şi, acesta din ultimele zile, consacrat cazuisticii ucrainene.
Ceea ce subjugă în scrisul gazetăresc al lui Dorin Tudoran este nu atât inflexibilitatea unei poziţii sub atestatul în curs al unei lucidităţi irefutabile, cât structura unui discurs supus probei, atât de rare în domeniu, analiticului: invocarea şi evocarea exortaţiei e o reductio ad quem, o supunere la fapte şi acte, de la care pornind, cronicarul irepresibil îşi lansează, într-un eter şi aşa macerat de insidii, implacabila sentinţă. Subtilă, abia camuflată sub crusta descrierii întâmplărilor de „relatat”, ironia spuzeşte, mortală, lăsându-şi adversarul gol-goluţi în mlaştina pe care cu un cinism gregar şi-a prezentase ca pe un rond de roze. Polemistul din stirpea argheziană a mini „Biletelor de papagal”, dar afiliindu-şi parcă verva comunardă a tânărului şi, din păcate, uitatului F. Aderca tânăr, Dorin Tudor, aşadar, ştie un lucru căruia valoarea sa axiomatică nu le mai spune nimic „gladiatorilor” săi arvuniţi cu ziua în arenele unei confruntări, în mare parte, comandate: că dată fiind inconsistenţa adevărului legiferat şi date fiind capcanele absolutismului uzat în dispreţul unei ordini argumentative, unica şansă rămâne aceea a activării unei ordini de proprie conştiinţă, netrucate şi, ca atare, încă aptă de judecăţi cât de cât imparţiale.
Vâslind – contra curentului şi… curentelor – printre scorii ademenitoare, dar neecologice locuite de pângărite sirene descumpănitoare -, polemistul îmi pare un şahist genial, surd la tentaţia oricăror trucuri aparent salvatoare, păstrându-şi, cu luciditatea jucătorului care n-are nimic de pierdut şi nimic de câştigat în afara şi în dispreţul propriei sale conştiinţe. Refuzând descinderea în jocul părţilor, denunţă, de pe margine, în chip de arbitru auto-convocat, toate tertipurile agasante, mascate de gramatici scolastice, ale unor zilieri ai condeiului slujind un fel de pedagogie a răului.
