Vintilă Horia şi recrudescenţa bolşevismului

1
389

Am mai spus-o în câteva ocazii şi, în circumstanţele inedite – şi cu totul nedorite – generate de resuscitarea aiuritoare a „cazului” Vintilă Horia mă simt obligat s-o repet: n-am fost, nu sunt şi cred că nu voi fi niciodată un antisemit. Întâi, fiindcă termenul şi conţinutul său mi-au rămas străine până târziu, în biografia mea, de copil născut într-un sat, în care nici măcar raporturile cu cele câteva familii de ţigan n-au ieşit niciodată din normele unei convieţuiri în limitele firescului.

În al doilea rând, fiindcă la vârsta deplinei maturităţi, pe la mijlocul anilor 80, destinul m-a purtat în Polonia, într-un moment de mare vertij al ei şi, cum se va dovedi peste doar câţiva ani, ai întregului Est comunist. Acolo am dorit, de la Katowicze, unde mă aflam pentru câteva zile, să merg la fostul lagăr nazist Auschwitz, pe cont propriu, unde am petrecut aproape o zi, a cărei amintire cutremurătoare încă mă mai vizitează din când în când. A fost, atunci, în acea împrejurare, când oroarea antisemită de sorginte nazistă a primit confirmarea miilor de pagini literare şi nu numai pe care le lecturasem, probabil, cu detaşarea unei astfel de îndeletniciri.

În ciuda unor astfel de împrejurări, îmi e cu neputinţă să mă detaşez de scandalul recent reizbucnit în jurul numelui şi personalităţii unui mare scriitor, gânditor şi patriot român: e vorba de Vintilă Horia.

Îi  citisem, încă sub cenzură, în anii studenţiei, cele câteva volume de versuri aflate pe la fondul „secret” al bibliotecilor. Mi s-a părut, ca poet, în linia unui tradiţionalism de extracţie creştină, nu doar demn de recuperat, dar ceva mai înzestrat şi mai incitant decât mulţi dintre confraţii săi, dintre care unii deja reabilitaţi. Din raţiuni, cu siguranţă, „politice”. Impuse de cine ştie ce circumstanţe. Apoi, a venit rândul romanelor, excepţionale restituiri dictate de un rar instinct artistic, ale unui substrat străvechi al sufletului şi al spiritului autohton. „Dumnezeu s-a născut în exil”, Cavalerul resemnării”, „Mai sus de miază-noapte”, căror li s-a adăugat eseurile, cartea consacrată marelui Giovanni Papini, cu care a împărtăşit o admirabilă prietenie ca şi Mircea Eliade, volumele de corespondenţă, pagini jurnalistice apărute în câteva publicaţii italiene.

Cu puţin timp în urmă, inconveniente de ordin medical m-au împiedicat să particip nemijlocit la cele câteva momente aniversare, prilejuite de omagierea centenarului naşterii sale, la Craiova, ca şi la Segarcea, localitatea sa natală care, printr-un act inspirat şi judicios, i-a acordat titlul postum de „Cetăţean de Onoare”. Şi brusc, ca la un semn, calea, cum zice poetul, calea cea tristă şi nevolnică a resentimentelor s-a redeschis: de la un Institut, de-acum aflat într-o regretabilă dispută de care singur se face vinovat ( e vorba de Institutul „Elie Wiesel” din Bucureşti, fondat şi bugetat de guvernul şi de statul nostru), au început să curgă, în forma unor anateme amintind de tristele prigoane stalinisto-bolşevice din anii 50, contestaţiile, ba chiar şi somaţiile cu iz… penal. Primăriei din Segarcea şi primarului ei i se cer retragerea titlului de onorificenţă, celor care îi consacră studii li se impută auctoriatul unor „panegirice”, iar în „apărare” sunt reluate, trunchiate, extrase din publicistica sa juvenilă şi ridicate la rangul de „crime de război”.

Evident, sunt perfect de acord – de data aceasta – cu Andrei Pleşu care, într-un recent editorial al său, deşi cu intenţia abia camuflată „de a drege busuiocul”, cum se zice, are, desigur, dreptate în a solicita prudenţă şi reţinere într-o astfel de cazuistică de acest ordin. Recitând în urmă cu câţiva ani câteva dintre articolele de prin tulburii ani interbelici, nu pot să nu constat că există suficient loc pentru disocieri de natură „ideologică” faţă de tânărul autor de atunci.

Nu-i împărtăşesc nici tentativele sale teoretice de mai târziu (publicate în Italia, în Spania ori în Franţa) în care face pledoarie pentru ceea ce el numea atunci o „Nouă Dreaptă”. Însă, citite cu discernământul de rigoare, acea „Nouă Dreaptă” pe care o propunea el n-avea – şi n-are nici azi – nimic de-a face cu extremismele de dreapta de pe scena politică din ultimii ani.

Problema de fond rămâne însă una de o importanţă extremă şi ea a fost, din păcate cu prea multă rezervă, susţinută în acest regretabil scandal: atacul grosier şi nemeritat al Institutului „Elie Wiesel” şi, mai exact, al şefului său lipsit, biografic, de o minimă legitimitate, nu doar că ne readuce în ambientul ignar al bolşevismului de prin anii 50, dar riscă să renască ori să amplifice, într-un mod cât se poate de inadecvat şi de periculos, vechi fantome ale unui antisemitism, atât cât va fi fost ori nu acesta de structurat şi, fireşte, de malefic în România.

Să mai adaug că, prin naţionalismul său de care nu s-a disociat până la moarte şi pe care nu-i deloc greu să-l asociem unui patriotism de  care azi ne o jenă chiar să-l mai şi invocăm, ar fi o inutilitate în plus., Unui scriitor mare, aşa cum a fost şi cum rămâne Vintilă Horia, nu i se poate retrage nici opera. Şi nici geniul. Istoria a dovedit-o din plin.

1 COMENTARIU

  1. Ţi-am trimis un e-mail din care poţi să-ţi validezi comentariul.
    Verifică adresa e-mail și apasă link-ul.
    Foarte bine scris; succint, surprinzând esenta problemei.
    As adauga un citat scurt din Memoriile unui fost Sagetator. Iata ce scria, rememorând reactiile “de ura si invidie” generate de obtinerea premiului Goncourt:
    ‘dusmania e ceva care ne insoteste pretutindeni, compensate de prietenie si amor.” Prima, desigur, e generate de valoarea omului, partea a doua … tot de valoarea sa.
    Scriitorul, eseistul, ganditorul Vintila Horia trezeste invidia celor mici; tot el – admiratia noastra, a celor ce ne vrem valorile aduse acasa, repuse pe locul lor intr-o tara care ar trebui sa se mandreasca cu ele (si nu sa le darame una cate una!)

Comments are closed.