Acesta este titlul unei cărţi a acad. Neagu Djuvara, dar este unul bine intuit, adică pe deplin justificat. Dacă fostul preşedinte american al 39-lea, Jimmy Carter, săvârşit din viaţă zilele trecute, la venerabila vârstă de 100 de ani, cu o post-preşedinţie de peste 10 ori mai lungă decât mandatul său, rămâne în istorie, pentru sprijinul său neînduplecat pentru drepturile palestinienilor (şi criticile sale frecvente şi ascuţite la adresa Israelului) care au atras mulţi detractori, intermedierea acordurilor de la Camp David din 1978, dintre Egipt şi Israel reprezintă o piatră de hotar a diplomaţiei moderne. Jimmy Carter a crescut într-o casă fără instalaţii santitare interioare, în Georgia rurală, înconjurat de negri săraci şi a fost singurul preşedinte care a locuit vreodată în locuinţe publice, gestionând o afacere cu cultura arahidelor după moartea tatălui său. Cele mai multe sondaje ale istoricilor profesionişti îl plasează pe Carter avantajos, la egalitate cu prietenul său Gerard Ford, fidel unui rezumat simplu al vicepreşedintelui său Walter Montale: „am respectat legea, am spus adevărul şi am păstrat pacea”. Pe 6 septembrie 1978 Anwar Sadat, preşedintele egiptean şi premierul israelian Manachem Begin, la Camp David, în prezenţa lui Jimmy Carter, semnau un acord, mult mediatizat. Anterior, invitat la Casa Albă de Jimmy Carter în timpul discuţiilor din Biroul Oval, într-o atmosferă relaxată, preşedintele american îi ceruse lui Nicolae Ceauşescu să obţină de la Yasser Arafat preşedintele OEP (Organizaţia pentru eliberarea Palestinei) un armistiţiu pe termen lung. Care s-a realizat astfel: Nicolae Ceauşescu i-a întâlnit pe Anwar Sadat şi Manachem Begin pentru discuţii pe chestiunea palestiniană la Sinaia. Formula: teritorii contra recunoaştere deplină. Ce a urmat se ştie Sadat a făcut o vizită la Ierusalim şi s-a adresat Knessetului. Acum, de rolul jucat de fostul lider de la Bucureşti, în tot ceea ce a săvârşit Jimmy Carter, care a primit în cele din urmă premiul Nobel pentru pace, nu se mai aminteşte.
