Declaraţiile în general critice cu privire la aspectele politice interne ale ambasadorului Henry Mark Gitenstein au depăşit de mult orice limită, ca să nu mai vorbim de „fişa postului”, aşa cum este ea circumscrisă prevederilor esenţiale ale Convenţiei de la Geneva, aprilie 1961, cu privire la relaţiile diplomatice. Care exclud orice amestec în treburile interne ale statului în care un diplomat este acreditat. Sistematic însă, Henry Mark Gitenstein are observaţii publice deloc discrete, atenţionări partizane, sub motivul grijii teribile pentru democraţia din România şi al „percepţiei asupra parteneriatului nostru strategic cu România”. Ce treabă are însă ambasadorul SUA cu numirile de la Parchetul General de pe lângă ICCJ sau DNA, ca să nu mai vorbim de eventuala modificare a legii ANI, altminteri o lege prost croită, este de neînţeles, după cum este şi „îngrijorarea” privind „apropierea unor alegeri dificile, care este posibil să dezbine poporul”. Din câte ştim noi, nici în Congresul american nu-i o mare armonie între democraţi şi republicani. Dimpotrivă. Dar să cităm din Barack Obama, „Îndrăzneala de a spera” (Ed. RAO, 2008), pentru a fi mai convingători: „(…) Ceea ce caracterizează nucleul ideologic al Partidului Republican de azi este absolutismul, nu conservatorismul. (…) Şi simţim tot mai mult nevoia să egalăm tacticile stridente şi dure ale dreptei republicane” (pp 46-47). Este citat avantajos, la o întâlnire cu studenţii Facultăţii de Drept, şi Haclav Havel. Viaţa a făcut ca etica fostului dizident şi apoi preşedinte al Cehoslovaciei şi Cehiei, să capete un corolar neobişnuit. „Scrisorile către Olga”, de prima soţie e vorba, au rămas memorabile, mai ales când aceasta a fost… abandonată, imediat după ieşirea din închisoare a autorului. Ultimele „ore de dirigenţie” ale ambasadorului american coincid, din păcate, cu grele momente, „sfâşietoare pentru ţară”, generate de lovirea coastei de est a SUA de uraganul Sandy, care a provocat imense pagube materiale, dar şi victime, 40 după evaluări provizorii, campania electorală fiind suspendată, iar preşedintele în exerciţiu, Barack Obama, decretând stare de „catastrofă majoră” în statele New York şi New Jersey. Paradoxal, Mark Gitenstein, după toate aparenţele, nu cuplează afectiv la irepresibila durere a americanilor sinistraţi şi se arată precumpănitor impacientat de ceea ce nu-i convine pe la Bucureşti, aducându-ne aminte şi de alţi predecesori de-ai săi. Să facem totuşi o paranteză necesară. România nu e… Irakul. Ci o ţară membră a UE, care respectă toate standardele democratice. Însuşi Mark Gitenstein nu este Paul Bremner, sosit în mai 2003 la Bagdad, ca şef al Autorităţii Coaliţiei Provizorii, cu puterile unui vicerege, cum îl descria lordul David Owen, parlamentar şi ex-ministru britanic, fost negociator de pace în Iugoslavia. Paul Bremner a reuşit, cât a stat în Irak, să-i facă insurgenţi pe toţi irakienii, săvârşind erori cu duiumul, între care şi dizolvarea Partidului Baas. Ceea ce nu va reuşi Mark Gitenstein la Bucureşti, în pofida inabilităţilor: să-i facă antiamericani pe români. Ceea ce frapează este altceva: una din cărţile bine scrise de actualul preşedinte american, Barack Obama, bine vândută în SUA la vremea respectivă, se intitulează, cum spuneam, „Îndrăzneala de a spera”. Sunt nişte reflecţii despre realizarea visului american. Cu care observăm cu tristeţe, Mark Gitenstein nu are realmente legătură. Şi e regretabil, fiindcă românii rămân consecvenţi în sentimentele lor proamericane, animaţi chiar de „îndrăzneala de a spera”.
