Stăm prost şi acolo unde am putea sta bine

Bogăţia Doljului, atâta câtă este, până la urmă, se reazemă cu nădejde în pământul său, pe alocuri fertil, pe alocuri slab productiv. Pe care se practică, aşa cum se întâmplă, agricultura, îndeletnicire de tradiţie, care ne-a adus în mileniul trei. După datele ministrului de resort, Valeriu Tabără, unul dintre puţinii membri ai cabinetului Emil Boc, care ştie exact cu ce se ocupă, ponderea agriculturii, cu ramurile sale din amonte şi aval, la Produsul Intern Brut va fi, anul acesta, consistentă. Părere împărtăşită şi de şeful statului, Traian Băsescu, într-o recentă declaraţie. Cu o producţie rezonabilă de cereale, care se duce mult peste 10 milioane de tone, la nivelul ţării, marii producători agricoli autohtoni au disponibilităţi consistente pentru export. Valeriu Tabără menţiona, recent, şi producţia bună, la nivelul ţării, de fructe, legume şi chiar cartofi. Că generozitatea anului agricol nu se resimte adecvat şi pe pieţele sau în magazinele de produse agro-alimentare, tendinţa preţurilor fiind să crească nu să stagneze, asta este o realitate pe care nu poate să o modifice Valeriu Tabără prin iniţiative „periculoase”. Ori, în logica lucrurilor, ar trebnui să identificăm mai multă febrilitate, interes susţinut şi chiar consecvenţă, între altele, faţă de stadiul înfiinţării culturilor de toamnă. Îngrijorător momentan. După datele statistice, în măsura în care acestea sunt autentice, în Dolj ar urma să se cultuive mai puţin grâu şi orz faţă de anul trecut. Oricum, sub 200.000 de hectare. Se invocă absenţa precipitaţiilor, justificare reală, şi spaima unei secete prelungite. Care ar putea compromite orice investiţie. Despre posibila punere în funcţie a sistemelor de irigaţii nu se mai suflă o vorbă din cauza costurilor ridicate. De altfel, anul acesta, graţie precipitaţiilor abundente din prima sa parte, nici nu s-a mai vorbit de aşa ceva. S-a tăcut mâlc. Nici la nivel discursiv, problematica agrară, specifică momentului calendaristic, nu suscită vreun interes aparte. Politica de ansamblu, chiar preluată de la Uniunea Europeană, nu e decât o cârpeală. O strategie naţională coerentă, clară, adecvată, în care să se regăsească diferenţiat toate zonele cu potenţial ridicat, lipseşte. Nepăsarea faţă de producătorii agricoli mari şi mici şi faţă de lumea lor este descumpănitoare. Fară un producător agricol puternic suntem pierduţi. Recent, comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, vorbea despre posibilitatea limitării subvenţiilor, indiferent de suprafaţă, la suma de 300.000 de euro. Şi asta nu pentru că ar fi împotriva fermelor mari, dar consideră că „avem nevoie şi de ferme mici şi mijlocii, că nu putem justifica subvenţii nelimitate”. Se vorbeşte, pe bună dreptate, de acordarea, prin APIA, a avansurilor cuvenite producătorilor agricoli, dar nu există nici o curiozitate în verificarea realităţilor din teren. Politica agricolă comună (PAC), aşa cum este concepută la Bruxelles, nu se pliază pe starea de lucruri din agricultura românească. Şi asta se cunoaşte. Agricultura a adus această ţară în mileniul trei şi s-ar putea ca tot ea să o scoată din impasul în care se află. Dar poate sub o altă cârmuire.