În ultima – excelentă, ca mai toate ale sale – intervenţie de pe propriul blog (vezi aici http://www.dorintudoran.com/civilizatia-optiunii), Dorin Tudoran distribuia, pe două planuri asumat neutre, cele două „linii” ori „direcţii” mediatice declanşate de scrisoarea deschisă pe care Andrei Pleşu i-o adresa, cu puţin timp în urmă, actorului Radu Beligan şi în care, reproşându-i gestul public de susţinere a candidaturii lui Victor Ponta, deplângea ceea ce el însuşi numea un „transfer de prestigiu”. Cum un astfel de reproş e perfect încadrabil – şi ca atare legitimat – în sfera dreptului la opinie, epistola lui Pleşu ar fi taxabilă drept ceea ce tocmai am definit că ar fi trebuit să fie, adică o opinie, de împărtăşit ori de refuzat. N-a fost să fie aşa dintr-un şir de motive pe care spaţiul nu ne permite să le analizăm mai în detaliu.
Ar exista, totuşi, cel puţin un motiv ce-ar putea justifica, tocmai fiindcă sustrage opinia din neutralitatea ipotizată de Dorin Tudoran.
Iată-l.
Andrei Pleşu nu-şi rezumă reproşul pe care i-l adresează public, deschis aşadar, maestrului Radu Beligan la acel invocat „transfer de prestigiu” către un candidat prezidenţial. ci cheamă într-o instanţă – ipotizată a fi a domniei sale – mai vechi (şi infinit mai… culpabile) mostre de astfel de „transferuri”, mai precis cele către odioşii lideri comunişti de mai an. Cu ori fără intenţie (cine crede însă că un moralist de talia lui Pleşu ar fi căzut în rolul lui… Monsieur Jourdain se înşeală!), un posibil îndreptăţit reproş, ca drept la altă opinie, se mută, cu un accent infinit potenţat, anulând prerogativele nuanţate, în destinul marelui artist. S-a conturat, în acest fel, un mecanism de substituiri, de vechi şi imunde extracţii sociologist-vulgare, între biografie şi operă, între omul subt vremi şi harul său cu zestrea creativă, singura, până la urmă, demnă de a fi supusă efortului evaluator.
A fost suficient ca spaţiul mediatic autohton, decuplat de multişor de la mobilurile echidistanţei şi ale unor pretenţii de minimă morală, să se aprindă şi să activeze unicul mobil pe care l-a exersat cu un elan nemeritat: scandalul. Dreptul, oricât de legitim, la opinie n-a mai putut opri dreptul la „judecăţi” demolatoare, multe reduse când la un limbaj de budoar, când la anularea vreunei brume de talent a lui Radu Beligan însuşi.
Pot să înţeleg faptul că Andrei Pleşu n-a avut în intenţie astfel de urmări, dar nu pot fi de acord în niciun chip că n-a luat în calcul deznodământul. Ar fi trebuit s-o ştie chiar şi din alte şi nu puţine experienţe din aceşti ultime decenii când scandaluri aproape similare, pe linie de principiu, nu la nivelul superficiilor discutabile, i-au avut ca protagonişti pe Noica, pe Doinaş, pe Paleologu, ca să ne oprim doar la exemplele cele mai semnificative.
Consider că actul în sine de scotocire prin Memoria culturală a unui trecut încă departe de a se fi epuizat evaluarea sa cât de cât „neutră”, departe de patimă şi ură, implică activarea la nivelul conştiinţei a unui accentuat spirit supraveghetor.
Altfel, în acelaşi nevolnic malaxor de „opinii” libere la mezat – şi libere la enunţuri nătângi la nivelul înjurăturilor chibiţilor de fotbal -, sunt de aşteptat năstruşnicii precum cele pe care tocmai nefericita scrisoare deschisă a lui Andrei Pleşu le-a… contaminat. Prin urmare, nu doar că Beligan ar fi fost lipsit de talent şi inexistent într-o panoplie cu alţi, altminteri uriaşi confraţi, dar şi Sadoveanu, întrucât conivent cu regimul dejist, altceva nu e decât o… talentată jigodie.
Riscul nu e niciodată de ignorat atunci când confuzia planurilor dintre om şi operă, dintre biografie şi creaţie e chemată pe post de instanţă evaluatoare. Istoria culturală – de la Galilei şi Bruno, trecând prin Villon, Baudelaire şi până la Pasolini sau Sartre – e plină de exemple pe cât de simptomatice, pe atât de prevenitoare.
Până la urmă, întrebarea de o mare acuitate este cine pe cine… judecă. Cât despre utilitatea ori finalitatea unor astfel de judecăţi ghiduri există încă din belşug prin rafturile Bibliotecii.
