Nu doar loviturile de stat, reale, inventate ori mascate (ca în Turcia lui Erdogan ori în Brazilia lui Michel Temer, uzurpatorul preşedintei Dilma Roussef, de ieri destituite), nici măcar revoluţiile (nu o dată sfârşind în contrariul lor) pot schimba direcţia Istoriei. Există prin veacuri nu puţine exemple în care întâmplări, evenimente subsumate incidentalului, care ar fi putut ori, în cazul câtorva, au şi reuşit să intervină în cursul ei. Al Istoriei. Ce-i drept, vrând-nevrând, deseori ne aflăm sub semnul acelui insinuant şi intrigant DACĂ.
Aşa cum s-a întâmplat în Italia cu un relativ tânăr intelectual, istoric al artei, care, în mai 1938, provenind dintr-o familie de patricieni din Siena cu descendenţe datând de pe vremea lui Carol Cel Mare,s-a trezit invitat oficial de la Roma să facă pe ghidul prin muzeele florentine pentru Hitler şi pentru Mussolini. Führerul sosise în prima sa vizită cu scopul de a încheia pactul cu Mussolini ce-avea să aprindă scânteia Războiului, iar Ranuccio Bianchi Bandinelli, căci el este protagonistul întâmplării deshumate recent din arhive şi transformată într-un documentar de succes, avea 38 de ani şi deja era un antifascist cunoscut în cercurile sale intime.
Invitaţia i-a sosit acasă prin poşta oficială, însă de fapt era o convocare cu toate atributele militare: trebuia să îmbrace uniforma fascistă, în acea culoare neagră pe care în realitate o ura pentru ceea ce reprezenta. În faţa unei opţiuni decisive – a accepta ori a refuza – şi-a dat seama că cea de-a doua variantă era nu doar periculoasă pentru propria-i existenţă şi pentru cei ai săi, dar chiar imposibilă.
Aşa că s-a prezentat, la Florenţa, în uniformă,reflectând, totuşi, în adâncul cel mai tainic al minţii sale, dacă n-ar fi putut profita de un moment anume al vizitei prin muzeele florentine şi să-i asasineze pe cei doi dictatori. O oportunitate nu atât de fantasmagorică, mai ales că vizita aceasta căreia el trebuia să-i fie ghid urma să se întindă pe durata a patru zile.
Unica soluţie practică de a-i reuşi tentativa ce-i bântuia gândurile şi veghile nocturne dinaintea intrării sale în pâine se profila sub forma unui act de sinucidere: aruncarea în aer a maşinii oficiale în care el îi flanca pe cei doi dictatori. Nu excludea nici varianta uzului armei în pasajul întunecos de Galeriile Uffizi la Palatul Pitti.
Până la urmă nu se întâmplă nimic. Şi nu fiindcă şi-ar fi schimbat convingerile anti-mussoliniene şi anti-naziste, în fapt profund decantate în sine, ci datorită unei slăbiciuni mai omeneşti decât se poate imagina: o paralizie de inacţiune, cum o va numi el însuşi mai târziu. Şi, mai exact, incapacitatea de a se autodesemna drept „un tenebros uneltitor”, pe deasupra dispus crimei.
Toată întâmplarea e bazată pe documente de arhivă şi pe depoziţiile protagonistului şi ale altor martori ai acestor zile de coşmar pentru el, dar anunţând un coşmar şi mai mare ce va cuprinde întreaga Planetă. Unica răzbunare a faimosului istoric de artă s-a materializat în câteva dintre deturnările curajoase ale itinerariilor vizitei: cu istorisiri ale figurilor clovneşti ale celor doi dictatori, dar mai ales ale reacţiilor lor, unele de un comic concurând cu cele ale lui Gâgă din folclorul nostru şi el cu substrat politic, şi pe care le-a înmagazinat în „mapa” de documente arhivată sub genericul acelei vizite.
Iată o mostră lăsată în acest sens: „În timp ce Mussolini nu-şi ascunde dezinteresul său faţă de artă trecând nepăsător prin săli fără să privească ori măcar să citească indicaţiile de sub opere, Hitler în schimb îşi arăta admiraţia pentru falsele calităţi artistice emoţionându-se, aşa cum se emoţionează frizerul pasionat de muzică la acutele unui tenor”.
Oricât de stranie pare scena, însă Ranuccio Bianchi Bandinelli povesteşte cum, în faţa nudelor Afroditei şi ale Paolinei, Führerul îi mărturiseşte ghidului că, abia soluţionate problemele politice grave din Germania, va reveni să viziteze incognito cele două lucrări şi, fireşte, altele de care aflase. Însă de ce ne-ar mira faptul că, public, el pusese la index capodopere ale unor Manet, Cezanne, van Gogh etc., pe motiv de … impudoare?
Sub semnul oţios al lui dacă, istoria pare a-şi vedea de parcursul ei, însă, cu ori fără astfel de prilejuri, nici succesiunea ei nu e, privită mai în detalii, lipsită de scurt-circuite şi de derapări dintre cele mai spectaculoase.
