Capcanele unei negaţii

0
312

Nepoţii se aliază cu bunicii spre a-şi decapita părinţii: iată o axiomă a unui formalist rus genial pe care o propusese, pe vremea avangardei pre-staliniste cu aplicabilitate exclusivă la domeniul artei. Pe scurt, era vorba despre faptul, constatabil în succesiunea modelelor artistice (literare îndeosebi), că o nouă generaţie îşi arogă aproape programatic sarcina de o nega pe cea imediat precedentă în baza unei complicităţi cu cea dinaintea aceleia: copii decişi să-şi „ucidă” părinţii cu preţul reabilitării …bunicilor.

Dincolo de un eclatant gust de şaradă, raţionamentul acesta îmi pare a avea oarecare legitimitate şi în spectrul mai larg al istoriei. Conectat la concepţia lui Giambattista Vico devenită celebră prin formula „corsi e ricorsi” (potrivit căreia, dacă istoria nu se repetă, atunci ea urmează o evoluţie în spirală: e epocă nouă o reia pe cea anterioară, niciodată de la bază, ci de undeva de pe traseul ei sinusoidal, aşadar „spiralat”!), principiul (estetic) din care semiotica şi-a făcut un fundament şi un punct de referinţă se verifică şi în spaţiul celei mai aprinse şi spinoase dezbateri postdecembriste de la noi.

S-a instalat, imediat după decembrie ’89, la noi, practica (mai mult ca modă, întrucât cu discutabil suport teoretic) unei negări totale a perioadei istorice cuprinse în arcul de timp dintre 1945 şi 1989. Perioadă, fireşte, amendabilă, nu numai în baza denunţării unei ideologii de împrumut şi alocate, prin forţă, unei societăţi româneşti în totală disjuncţie cu esenţa corosivă a ei, ci şi a unui lung şir de crime şi injustiţii devenite politică de stat. Nimic de obiectat la un astfel de proces, util şi urgent, îndeosebi pentru nevoia unei terapii, chiar dacă, pentru evitarea – ori măcar uşurarea – şocului presupus de o vidare totală a unei istorii totuşi trăite, gestul unei negări absolute şi lipsite de un necesar şi util simţ al nuanţelor ne-ar fi lipsit de riscurile unor capcane mai grave decât invocata culpă pusă în cârca …nostalgicilor.

Mărturisesc că, oripilat de mulţimea de „piraţi” ai anticomunismului, ieşiţi, mulţi dintre ei, fie de prin coclaurile interlope scăpate sau înadins conservate de sub vigilenţa de fier a vechiului regim, fie chiar de sub pulpana unei nomenclaturi funcţionând ca o feudă autonomă, mi-am rezervat rolul, poate cel mai ingrat, al unei situări imparţiale; orice intransigenţă nedecantată la nivelul propriei conştiinţe eşuează, invariabil, într-o intoleranţă nu mai puţin nocivă decât cea împotriva căreia este purtată.

Nu mă recunosc, prin urmare, nici în tagma nostalgicilor inclemenţi, motivaţi, cu siguranţă, de grija de a-şi eluda ori justifica mizeriile propriilor complicităţi cu relele vechiului regim; nu mă regăsesc însă în nici un chip nici în detaşamentele, în mare parte juvenile, ale unor negaţionişti autopropuşi pe post de „judecători-jandarmi” ai unei perioade căreia i se contestă chiar faptul că, în ambientul ei oricât de insalubru şi de marcat de injustiţii, totuşi fiinţe umane, câteva generaţii, au – şi am – trăit. Şi am făcut-o, mulţi dintre noi, cu spectrul supravieţuirii deasupra capului, uneori clipă de clipă, uneori cu compromisuri, mai mari ori mai mici, cu vinovăţii dar şi cu rezistenţe, ştiute ori neştiute, cu îngrijorări de tot felul, prizonieri ai unui destin golit, abuziv, de propriile decizii. Şi, mai ales, hăituiţi de grija, poate cea mai importantă şi mai gravă dintre toate, de a ne creşte copiii cât mai feriţi de agenţii patogeni ai unei politocraţii ce-şi pierduse, demult, aproape orice legătură cu realitatea.

Iată de ce, în faţa unor deşănţate campanii întreţinute de nişte „gropari” ai istoriei ultimelor decenii ale ţării, în recuzul  ferm al unei astfel de negaţii demolatoare a tot şi a toate, îmi rezerv unicul drept căruia îi confer o consistenţă de destin: acela de a spune răspicat că, da, în acei ani tulburi şi bicisnici, noi am trăit. Unicul răspuns la insidioasa întrebare recurentă încă şi azi, ce-aţi făcut în ultimii cincizeci-şaizeci de ani? Am trăit. Ce puteam face?