Dintr-un şoc în altul

Politologul şi ceea ce mai este Vladimir Tismăneanu nu cunoaşte liniştea nici peste ocean, nici la Bucureşti. El rămâne omul însetat de adevăr. Când ne aşteptam mai mult să primim câteva explicaţii mai consistente privind acuzaţiile de ronţăire a unor fonduri pe la ICR, despre care s-a vorbit prin presa românească, câtă mai există, fiindcă povestea nu este o bagatelă, Vladimir Tismăneanu ne livrează un eseu despre „Adrian Păunescu şi comunismul dinastic”, ocazionat de ziua de 20 iulie, când poetul ar fi împlinit 70 de ani. Acum, despre morţi… numai de bine. Dar când un fost vlăstar comunist din cartierul Primăverii se vrea teoreticianul şi groparul – evident, nu gratis – care stinge lumina unei ideologii în care a crescut şi-l urmăreşte „în mormânt” pe Adrian Păunescu, încurcând multe detalii, ar mai urma doar efortul temerar de scoatere din istoria literaturii române. Fiindcă acolo poetul, care a urmat şcoala elementară la Bârca şi primii doi ani de liceu la actualul Colegiu Naţional „Fraţii Buzeşti”, şi respectiv actualul Colegiu Naţional „Carol I”, se pare că… rămâne. Aclamat şi contestat. Unii au văzut în el un patriot înflăcărat, angajat în restaurarea „mândriei de a fi român”, alţii un poet de curte, romanţios şi melodramatic. Adevărul nu se află undeva la mijloc, ci în toate aceste afirmaţii. Orice portret i-ar fi fost făcut autorului „Pământul deocamdată”, implică laturi contradictorii, fiindcă Adrian Păunescu a fost gladiatorul care s-a luptat pentru pâine şi circ, cum spunea Marin Sorescu. Dacă ar fi ştiut că moare, probabil că Adrian Păunescu şi-ar fi făcut „pomana” de viu, cu dar, într-atât era de mercantil. Personal, n-am avut niciodată, dimpotrivă, o simpatie privată faţă de Adrian Păunescu. Prin 2000, premergător obţinerii mandatului de senator PDSR de Dolj, ne-am aflat aproape de… poteca justiţiei. După care m-am trezit, în câteva rânduri, bălăcărit, deşi nu schimbasem decât câteva vorbe, în revista pe care o conducea. Cazul de care ne ocupăm pare mult mai complex. Sfâşiat de sentimente contradictorii, dintre toate formele de curaj a ales-o pe cea mai „dostoievskiană”: curajul de a-şi asuma propria mlaştină. Ce-i reproşează ayatollahul anticomunismului Vladimir Tismăneanu lui Adrian Păunescu? Comunismul dinastic (Nicolae Ceauşescu – Nicu Ceauşescu)? Dar nu există şi dinastiile democraţiei? Se menţionează, în eseul răspopitului Vladimir Tismăneanu, că Adrian Păunescu a fost „principala voce şi principalul artizan al cultului lui Nicolae Ceauşescu, hagiograful zelos şi incontinent al epocii de aur, una dintre cele mai sumbre perioade din istoria României”? Cam forţată întreaga construcţie logică. La „cultul lui Ceauşescu”, ne-a spus-o Anneli Ute Gabany, de la fostul departament de cercetare REL, în cartea cu acelaşi nume, au trudit mulţi, a fost o adevărată „întrecere socialistă”, justificându-se prin anii de recul al sentimentului naţional. Până la plecarea din România, în 1982, politologul Vladimir Tismăneanu făcea cumva dizidenţă? În nici un caz. Nu ne vom lega de maculatura de rutină lăsată amintire. Cenaclul „Flacăra” – bucăţica de zahăr a propagandei ceauşiste –, cu a sa pedagogie perversă, rămâne într-adevăr de neînţeles. De fapt, de la unul din spectacole, la Ploieşti, folosindu-se ca pretext un incident petrecut, cenaclul a fost interzis – iar Adrian Păunescu a pierdut postul de redactor-şef la revista „Flacăra” (care aduna un grup de redactori talentaţi), devenind un articlier de rangul doi la „Contemporanul”. Şi, deşi timp de patru ani va fi un proscris, după decembrie 1989 nu i se va ierta „inventivitatea” în proslăvirea lui Ceauşescu. În 1986, Ovidiu Ioaniţoaia, un excelent reporter, nu doar sportiv, ajutat de Adrian Păunescu, fiindcă fusese căsătorit în SUA şi avea probleme cu „dobândirea carnetului de partid”, a zburat din redacţie pentru că a mers să-l felicite de ziua sa pe fostul redactor-şef al revistei „Flacăra”, la domiciliul acestuia. Supravegheat. Cunosc momentul cu toate detaliile. Să revenim la „cultul personalităţii”. O făcuseră şi alţii. Să fim serioşi. Cu alte cuvinte, se dezvolta pe bază de continuitate. Şi asta Vladimir Tismăneanu cunoaşte. La 10 ani de domnie a regelui Carol al II-lea s-au publicat două volume, în care au semnat cele mai ilustre personalităţi ale vieţii culturale din România. Vorba lui Carol al II-lea („Însemnări zilnice”, vol. II, p.250-251): „N-am cur destul de mare pentru toţi care ar vrea să-l lingă”. Într-un număr special al revistei „Fundaţiile regale”, pentru a-l omagia pe suveran şi-a dat întâlnire toată elita intelectuală: 10 ani glorioşi, în perspectivă alţi şi alţi ani. Cine şi-ar fi închipuit că regimul mai avea exact trei luni de existenţă? (Lucian Boia, „Capcanele istoriei”, Ed. Humanitas, 2011). În fine, să ne apropiem să punem punct: dacă Adrian Păunescu este etichetat post-mortem drept „hingher ideologic”, alături de Eugen Barbu, stăruie întrebarea cum poate fi etichetat şi Vladimir Tismăneanu, al cărui decont cu comunismul este o afacere preponderent lucrativă. Nu cumva identic? Demonstraţia a făcut-o, nu de mult, Dorin Tudoran. Şi era una serioasă.