Eurodeputatul PDL, Traian Ungureanu, ne încredinţează, într-un interviu pentru site-ul Ziare.com, că „nu va exista o Românie condusă de premierul Victor Ponta şi preşedintele Crin Antonescu deoarece sunt nişte debutanţi care se folosesc de politica seducţiei prin asistenţă şi inflaţie, iar asta le va aduce eşecul la alegeri”. Argumentele sunt superflue, regăsite identic şi în declaraţii aparţinând altui „gânditor” al PDL, Sebastian Lăzăroiu, ministrul Muncii. Dacă se vor adeveri sau nu asemenea previziuni, de data asta aparţinând unui ziarist de ţinută, altădată, acum politician zelos, rămâne de văzut. Fireşte, nu excludem ca ţara să fie condusă pe timp nelimitat de actuala putere, dacă populaţia consideră că merită reinvestită. Alta este, însă, problema în democraţia noastră autohtonă: contează, oare, votul popular, sau contează, mai de grabă, „sistematizarea” ulterioară a unei majorităţi, diferită de cea degajată de scrutinul electoral? Prin lipsa de loialitate, absenţa convingerilor, oportunism, capacitatea de a se lăsa cooptaţi şi cointeresaţi a parlamentarilor. Să privim numai o clipă ce au oferit ultimele alegeri parlamentare, din 2008. La Camera Deputaţilor: PDL – 115 mandate; Alianţa PSD+PC – 114 mandate; PNL – 65 mandate; UDMR – 22 mandate. La Senat: PDL – 51 mandate; Alianţa PSD+PC – 49 mandate; PNL – 28 mandate, iar UDMR – 9 mandate. La această “fotografie” se adaugă cele 18 mandate obţinute de minorităţile naţionale în Camera Deputaţilor. Aşadar, în temeiul proceselor-verbale validate de BEC, dacă PDL a obţinut un număr suplimentar de 3 mandate, toate din partea diasporei, Alianţa PSD+PC a obţinut cu 90.000 de voturi mai mult decât principalul său adversar politic. Ori, în aceste circumstanţe, Opoziţia (USL) care contează pe mandatele parlamentarilor PSD, PNL şi PC, ar trebui să deţină majoritatea categorică la ambele Camere, dacă „aleşii” ar fi exprimat voinţa populară, în temeiul căreia se regăsesc în Parlament. Ceea ce nu s-a întâmplat. Şi dacă la Senat există o egalitate de voturi, deloc interesantă, rareori productivă, la Camera Deputaţilor majoritatea parlamentarilor puterii se hrăneşte nu din expresia votului popular, ci dintr-un traseism fără asemănare, în alte părţi ale lumii civilizate, în sfidarea voinţei populare. Sigur, practicile traseismului şi, implicit, recompunerea unei majorităţi fictive, n-au fost patentul PDL, ci au fost inaugurate şi consolidate anterior. Aceste evenimente post-electorale nu au darul, se subînţelege, trimiterii într-un for deliberativ şi legislativ a valorilor concurente ale societăţii româneşti, democraţia procedurală, de esenţă electorală, fiind, pur şi simplu, asmuţită împotriva democraţiei deliberative şi participative. Şi dacă democraţia interbelică a fost considerată un eşec în România, democraţia post-comunistă nu este deloc departe, fiind surclasată până şi de ceea ce se întâmplă în Republica Moldova. Unde cele două câmpuri politice din Parlament îşi păstrează neştirbite integritatea numerică, inclusiv după două rânduri de alegeri anticipate, la capătul cărora n-au reuşit validarea unui preşedinte al ţării. Dacă în Franţa, de pildă, preşedintele trebuie să poarte povara votului popular, acceptând coabitarea cu un guvern parlamentar, atunci când acesta îi este impus de rezultatul alegerilor, în România, cel puţin până acum, indiferent de ce au spus urnele, majoritatea s-a produs prin proceduri post-electorale, ce au urmat o logică politică, uneori indiferentă la orice alt criteriu, cu excepţia voinţei prezidenţiale. Cei care au crezut că votul liber, democratic, rezolvă totul, pot privi acum ce le oferă Parlamentul României. Din această perspectivă, afirmaţiile europarlamentarului PDL Traian Ungureanu pot fi luate în seamă. Deşi, niciodată în presa de dinainte de 1989 n-a etalat atâta pasiune politică, atâta zel şi atâta aiureală, aşa cum procedează în prezent.
