Despre şeful statului, Traian Băsescu, inclusiv adversarii politici recunosc că are unele calităţi aparte, precum instinctul politic, inteligenţa nativă, abilitatea. Tocmai de aceea este surprinzător cum a căzut în „capcana” hârşitului ziarist Ion Cristoiu, autorul întrebării, aparent banale, dar insidioasă, în studioul B1 TV: „Dacă aţi fi fost în locul mareşalului Ion Antonescu la fel aţi fi dat ordin soldaţilor să treacă Prutul?”. Singurul răspuns corect la această interogaţie, pentru şeful statului, nu era altul decât acela că istoria nu se judecă prin „dacă”. Mai ales că pentru ruşi, chiar în acea zi, se împlineau 70 de ani de la declanşarea a ceea ce ei au numit „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, liantul moral care a ţinut „unite” popoarele sovietice, până la destrămarea URSS. A fost evident că Traian Băsescu n-a dorit, iniţial, să justifice „agresiunea fascistă”, care poate nici nu i-a trecut prin cap pe moment, ci doar să probeze, atât cât putea, un patriotism de circumstanţă, firesc, deloc discutabil. Fiindcă România a intrat în război, cum bine se ştie, nu din alte raţiuni, ci doar pentru realipirea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, smulse prin pactul Ribbentrop-Molotov. Ori, Ion Cristoiu, care ştie istorie, putea evita „complicarea răspunsului”, cunoscând susceptibilităţile Moscovei la o astfel de provocare, dar şi la rusofobia contraproductivă întreţinută cu sârg la Bucureşti. Ca autor a numeroase articole pe această temă şi unul care a reeditat romanul „Delirul” al lui Marin Preda, după 1991, pentru insignifiante argumente de ordin istoric, ştia că marele reproş adus mareşalului Ion Antonescu, inclusiv de ex-regele Mihai I, era acela că trupele române nu s-au oprit la Nistru, fiindcă n-aveau ce căuta la Odesa, unde au şi înregistrat mari pierderi de vieţi omeneşti. Să ne reamintim de atitudinea lui Grigore Patriciu, alias Pamfil Şeicaru, în romanul menţionat. Sigur, acum, protestul MAE de la Moscova pare disproporţionat la afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu, care mai mult s-a complicat prin comentariul ulterior, congelând de-a dreptul relaţiile diplomatice, dintre Bucureşti şi Moscova, nefireşti pe mandatul său. Faptul că Moscova se arată contrariată de abordarea preşedintelui a evenimentelor din 1941, nu sună deloc bine. Mai ales că Bucureştiul poate fi perceput ca aflându-se într-o stare de „recidivă”, prin baricadări emoţionale nefireşti, dacă reamintim că la începutul acestui an, pe 27 ianuarie, Traian Băsescu răspundea unui parlamentar rus, membru al APCE, spunând că „România nu are nici un fel de experienţă în anexarea altor state”, aluzie străvezie. După ce în 2009, în campania electorală pentru prezidenţiale, avea o mare problemă cu vizita contracandidatului său Mircea Geoană, după ce acesta deţinuse, inspirat, preşedinţia OSCE, la Moscova. „Şi presa rusă nu e nevoie să transfere campania din România şi să o redea la Moscova în favoarea candidatului Geoană”. Şi exemple mai sunt. Oricât de mare ar fi inteligenţa nativă a lui Traian Băsescu, nu pe ruşi îi poate impresiona. Diplomaţia de la Moscova este foarte bine antrenată intelectual pentru a nu face greşelile pe care le scontează adversarul. A refuza schimbul de replici, a refuza provocarea, a refuza o minoră confruntare propusă de un adversar, aşa ceva ţine de „şahul politic”. Şi la ei şahul este un sport naţional. Chiar din formularea protestului MAE rezultă că Moscova apelează „la aprecierea adecvată din partea Europei civilizate”. Dacă îşi imaginează cineva că Nicolas Sarkozy sau Angela Merkel, în relaţii privilegiate cu Kremlinul, chiar rămân indiferenţi la această formulare abilă, habar nu are pe ce lume trăieşte. Ori, asta crede Cristian Diaconescu, senator, acum preşedinte de onoare pe la UNPR, vremelnic şef al diplomaţiei de la Bucureşti. Despre Teodor Baconschi nu e nimic de spus.
