În regimurile totalitare spațiul public e prohibit. El este substituit de o „scenă” anume instituită și comandată, potrivit cu cele mai riguroase norme ale unei mise-en-abîme, urmărind două finalități ce intră de facto în structura regimului și anume exercitarea unei probe de Putere: există, de regulă, un Actant unic, model al Inchizitorului ori, în reprezentarea orwelliană, al Fratelui Cel Mare, fie acesta Mussolini, Hitler, Stalin, Mao, Ceaușescu, Tito sau Honecker; actant, așadar, al unui discurs Unic, rețetat, reflex al unei Gândiri Unice, ce se adresează, nu unui Public, ci unei mase amorfe percepute „global”, ca gloată, căreia, prin program, trebuie să i se inculce nu idei, ci comenzi, ordine, „direcții” (sau „directive”, spre a ne păstra în chiar limitele lexicului leninist-jdanovist, importat și universalizat la scară planetară în perioada imediat postbelică); limba de lemn altceva nu este decât reflexul (și panaceul) discursiv al acestui fals, caricat, întrucât decretat (sic!) „spațiu public”, în care am putea rechema, cu distincțiile de rigoare, un anumit tip de discurs psihiatric dedus din aplicația unui freudanism după ureche. Nu vom insista asupra structurilor discursive de acest gen, deja supuse unor lungi și nu întotdeauna convingătoare analize. Ceea ce ne interesează aici este încercarea de determinarea a spațiului public în acest tip de societate; ori, mai exact, definirea locului gol pe care l-a lăsat interdicția spațiului public.
Este evident că, în limitele abordării noastre, spațiul public nu există. Cu toate acestea, urmare a imensei frustrări exercitate de un regim totalitar, individul, fie și văduvit de autonomie, își caută, măcar defulator, un loc de refugiu care să-i conserve ceea ce a mai rămas din dreptul său la …opinie. Iar acest loc de refugiu e diseminat, pluralizat, extins, deseori accidental, în forme și maniere pe cât de diverse pe atât de singulare și, uneori, nelipsite de un gust al hilarității: cârciuma, sufrageria, ca topos închis, cu nelipsita cafea, nechezol, surogat ori, de ce nu, produs autentic ca „dar” al unei tranzacții nu o dată interpretabilă ca semn opozițional la regim, stadionul (loc deschis, precum codrul medieval al haiduciei noastre), lacul transformat în toposul unei profesiuni de nevoie – valențe sportive dar mai ales cale de fugă, de ieșire și, deci, de apărare – etc. etc.
Însă, dacă spațiul acesta, la urma urmei, atât de ne-public, acuză o diversitate și o particularitate ce trimit mai curând la un sistem simbolic de prohibiții, discursul care intră în el e puternic caracterizat de disimulare; e, s-a spus, esopic prin excelență (nu întâmplător „genul” exercitat cu predilecție interferează bancul, snoava, gluma, poanta, toate însă anexând o stilistică ce funcționează exclusiv în regim metaforic: a spune ceva prin altceva). E un discurs subteran, bazat în mare parte pe o convenție, pe un contract, în virtutea cărora s-a adoptat tacit un cod ce funcționează impecabil; nu există pericolul invocat de Wittgenstein în imaginea sa cu zidarii pe o schelă de construcție, anume acela de a risca incomprehensiunea și consecințele practice ale acesteia, dacă logica lexicală ar fi încălcată (a cere, de sus, de pe schelă, o cărămidă și a primi altceva!).
Întrucât codul a fost schimbat în mod tacit iar actanții comunicării au intrat în jocul substituirilor lexicale până într-atât încât, uzând apelative de genul El sau Ea, deja să „descifreze” pe loc identitatea ascunsă, respectiv Ceaușescu ori Ceaușeasca. Și despre tipologiile discursive de acest fel se poate discuta și scrie mult. Mai important ni se pare însă a detecta în ce măsură și în ce manieră ele au continuat – ori mai continuă încă și la atât vreme după ce li s-a decretat, nu decesul, ci oportunitatea – să funcționeze.
Cum anticipam mai înainte, discursul Unic și-a avut partea sa de continuitate: de o parte, reluat de actori rămași prizonierii săi din decenii de exercitare voluntară ori fortuită, la unii, pe exemplul lui MessieuxJourdain, fără ca măcar s-o știe, pe de altă parte, la alții prin simplu mimetism, captivi, cum erau – și cum mai sunt – ai unicului tip de discurs pe care l-au auzit, l-au aplaudat ori chiar l-au făcut.
Fiind vorba de un anume discurs public, exercitat într-un anume spațiu public, cu asumate funcții politice, rectè partinice, ne interesează mai puțin aici analizarea sa din perspectiva unei gramatici discursive ori a unei etici responsabile, în sensul benjaminian al conceptului. În fond, el presupune un examen, cu activarea vectorilor de validare publică și, prin urmare, prin grilele unui întreg proces de persuasiune. Faptul că, efectuat în limitele unui spațiu public încă nestructurat, discursul acesta a produs și mai produce consecințe nefaste, grave chiar, pentru funcționarea democrației noastre e deja un sofism. Mai interesant ni se pare însă a focaliza intervenția noastră pe un sub-spațiu public și pe discursul său, respectiv acela mass-mediatic. În acest sens, o trecere rapidă în revistă a aspectelor celor mai dureroase capătă atributul urgenței.
