Căderea Guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu, prin moţiunea de cenzură a USL, ţine, până la urmă, de jocul democratic. Că, iniţial, nici autorii moţiunii n-au crezut într-un asemenea deznodământ şi s-au trezit în faţa unei izbânzi nesperate, dar, totuşi, pregătite, este o altă poveste. Înfierarea trădătorilor şi a trădării ţine, însă, de teritoriul ridicolului. Când se trădează în neştire votul popular „merge”, pe când atunci când se trădează „partidul” e jale mare, fiindcă „de la binele partidului atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru”, vorba nemuritoare a lui Trahanache. Ce s-a întâmplat acum n-a fost disoluţia majorităţii guvernamentale, cât a celei prezidenţiale. Un guvern legitim este impus de o majoritate parlamentară, care rezultă în urma votului popular. Ori, după 2009 nu a mai existat o astfel de majoritate. Mulţi se întreabă dacă nu cumva politica trădării, încurajată după 2009, s-a întors împotriva PDL, demobilizând realmente parlamentarii puterii, care şi-au făcut planuri de salvare individuală. Comentariile abundă în năstruşnicii, omiţându-se exact esenţialul: principalul partid de guvernământ, PDL, se brânzise, stătea prost în toate sondajele de opinie, ca şi aliaţii săi, UNPR şi UDMR, iar strategiile de supravieţuire nu se arătau deloc tonice, după ce Curtea Constituţională „decomasase” alegerile locale de cele parlamentare, prin Decizia nr.51/25 ianuarie 2012. Bocitoarele jelesc prăpădirea partidului viteazului Emil Boc. Proiect integral ratat. Dar asta este o altă discuţie. USL, în cazul în care Victor Ponta adună o majoritate parlamentară mai consistentă decât cea de la moţiunea de cenzură, deziderat absolut posibil, preia guvernarea, o misiune cu destule constrângeri interne, dar şi externe. Mandatul va fi unul limitat, rezumându-se, în principal, la organizarea corectă a alegerilor, administrarea treburilor curente, care presupun, între altele, reîntregirea salariilor şi, eventual, indexarea pensiilor cu rata inflaţiei, cel puţin a celor sub o mie de lei. Destule alte sarcini presante, dar şi repararea a ceea ce se poate repara imediat, după o guvernare care a scos lumea exasperată în stradă, dau sentimentul că liderii USL şi-au asumat deliberat hotărârea unui salt în vâltoare. Se discută mult şi fără rost. Sarcina asumată de Victor Ponta este să demonstreze că poate conduce mult mai bine un guvern capabil, cu destule virtuozităţi profesionale. Cu un azimut. Dacă va reuşi să insufle această încredere electoratului, atunci la alegerile parlamentare din luna noiembrie, fiindcă nu se mai poate discuta de anticipate sau altceva, victoria USL va fi una certă. Dacă nu… nu. Riscurile sunt enorme, dar asumarea lor este mult mai convingătoare decât orice altceva. De gargară e vorba.
