În galeria marilor slujitori ai fotbalului craiovean, Emil Săndoi ocupă, fără îndoială, după umila părere, un loc aparte, cu 15 campionate disputate sub culorile Craiovei, ca jucător, goluri marcate, trofee, perioade ca antrenor. „Mi-am rupt picioarele, operaţii peste operaţii pentru această echipă”, narează Emil Săndoi pentru Gazeta Sporturilor. Şi aşa este. Cu o fizionomie plăcută, inteligent, din bună familie, vreau să spun „bine crescut”, excelând prin politeţe, cu destule disponibilităţi tehnice, Emil Săndoi n-a fost mângăiat de zeul fotbalului din păcate şi a avut de traversat un deşert, după nenoricirea din finala Cupei României din 26 iunie 1993, cu Dacia Unirea Brăila, disputată pe „Naţional”, cu numai 10.000 de spectatori, deşi nu cred că au fost atâţia, potrivit statisticilor. Era titular incontestabil la echipa naţională în acel moment, o frumoasă echipă care se va califica la turneul final al CM din SUA. Era căpitanul echipei din Bănie, curtat de echipa franceză Lyon, dispusă să plătească atunci, din surse apropiate clubului francez, 3 milioane de dolari. Am fost la acea finală, cum spuneam, câştigată prin golurile realizate de Cristian Vasc (min. 81) şi Gică Craioveanu (min. 88). O finală încheiată cu lacrimi în ochi de echipa Craiovei. Fiindcă din min. 86, Emil Săndoi, contrat de Marin Petrache de la echipa brăileană, la o lovitură liberă, fusese deja transportat la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, cu o dublă fractură de tibie şi peroneu la piciorul stâng. Va reveni, după o recuperare prelungită şi va juca cu o tijă metalică la picior. A fost o „retezare de aripi”, dar a strâns din dinţi. Zborul lui spre înălţimi fusese curmat. Va ajunge în Franţa (95-96) la echipa Angers de liga a doua. A avut mereu probleme ca jucător, cu o claviculă rebelă, care „îi sărea” la contacte mai dure, dar a surmontat şi asta. Îmi stăruie în minte o altă întâmplare: la puţină vreme după debutul său la prima echipă a Craiovei, fiindcă venea de la juniori, prin 1983, la o partidă cu Steaua (pentru mine de neuitat fiindcă aveam să rămân fără drept de semnătură la ziar) drept răzbunare, conducerea garnizoanei de la Dolj, din dispoziţie superioară, l-a transferat, fiindcă îşi satisfăcea stagiul militar, pe la Casansebeş. Că Steaua nu putea privi cu ochi buni ceea ce săvârşise Craiova, şi cât de iubită era în ţară, asta e o altă discuţie. Peste toate, Emil Săndoi rămâne un fiu al Craiovei eterne şi doar atât: La mulţi ani!
