E cât se poate de limpede acum că asistăm în România, intrată într-o zonă de tensiune politică şi mediatică de natură aproape agonică, la un moment de substituire a unei agende reale şi, prin urmare, imperios necesare cu una minoră în raport cu orizontul de aşteptare al majorităţii. Fie aceasta şi… tăcute, dar nu mai puţin legitime decât sutele de mii de „rezistenţi”, ale căror reacţii continuă de-acum chiar şi după ce motivele care i-au „răscolit” nu mai există.
În context, au deplină îndreptăţire acele voci, inclusiv unele ale unor europarlamentari, să avertizeze asupra totalei lipse de reacţie a clasei politice şi a instituţiilor autohtone la riscul impunerii, deja în dezbatere în forurile-i proprii, unei noi structuri a UE, o comunitate cu două viteze, cum se spune, ce-ar putea să ne arunce spre periferia ei.
Cât despre guvernare, discutabilă ori nu, e la fel de evident că lasă impresia unui statut de „interimat” păgubos, în ciuda unor măsuri deja materializate, dar care sunt departe de a ascunde o stare de semi-paralizie.
Ne aflăm, îndeosebi urmare a ultimelor decizii ale Curţii Constituţionale, a căror legitimitate nimeni n-o contestă, cel puţin public, într-o situaţie în care mecanismul însuşi al democraţiei şi al statului de drept pare oarecum gripat. Instituţii importante, mai ales cele din sistemul justiţiei, îşi arogă, prin nişte jocuri hermeneutice lejere ori chiar gratuite, dreptul scandalos de a nu da curs deciziilor CCR, ca să nu mai vorbim de precariatul Parlamentului care, când nu se doarme de-a binelea, pare atins de o amorţeală malefică.
Îmi îngădui o opinie cu riscul, mai mult decât posibil, de a fi catalogat în tabăra anti-rezistenţilor, ori chiar în cea pe care, cu generozitatea-i de-acum ştiută, un „moşier” al gândirii autohtone post-decembriste, o desemna printr-o metaforă stomatologică, cea a „ştirbilor”. Mărturisesc că, încă neştirb, am probleme cu dantura şi tocmai mi-am făcut o programare la dentist, ce-i drept taman pe la finalul lunii în curs.
Opinia mea o subsumez supoziţiei că, atunci când e vorba de o instituţie ori alta, dar chiar şi o organizaţie, mergând de la cele de la vârful statului, trecând pe la partide chiar mai jos, până la primari, eroarea cea mai gravă constă în personalizarea acestora.
Să mă explic, Preşedinţia e redusă la titularul ei, la fel se întâmplă cu Parchetul General şi cu cele subordonate, dar şi cu formaţiunile politice: cel mai evident caz e al PSD-ului care, total identificat – ori redus – la Liviu Dragnea, e perceput în totalitatea şi în identitatea sa cu acesta. La fel, DNA e identificată exclusiv cu Kovesi, primăriile exclusiv cu edilii lor şefi. De aici, se ivesc şi sunt alimentate cu un sârg de o dezinvoltură şi eronată şi deopotrivă absurdă, reacţii fantasmagorice, fiindcă, numai într-o astfel de percepţie, persistă efectele ce duc la iritări şi la radicalizări distribuite de toate părţile cu mari coeficienţi de tensiune şi, până la urmă, de ură.
Pe scurt, asistăm la un proces de personalizare instituţională, o realitate specifică mai curând unor societăţi autoritare ori dictatoriale, cu substituirea cultului personalităţii ridicat la rang de model politic totalitar cu cel al… şefului, mai aproape de lumea interlopă ori cea a mafiei de ieri şi de azi.
Cum altfel se poate explica, ca să ne oprim la un singur exemplu, ipoteza augmentată cu un atribut aut-aut că o singură persoană, fără a întruni nici măcar girul eligibilităţii – precum Laura Codruţa Kovesi – substituie întreaga instituţie pe care o conduce şi că o eventuală schimbare a ei ar fi echivalentă cu distrugerea întregului sistem anticorupţie din România? Şi, în aceeaşi logică, de ce prezenţa unui Dragnea la vârful unei formaţiuni politice atrage după sine acuzaţia generalizatoare la adresa tuturor pesediştilor, ba chiar şi a simpatizanţilor lor, votanţi ori nu?
Sigur, există destule alegaţii cu premise şi pretenţii de natură analitic-teoretică – unele justificate, alte poate subiective ori părtinitoare – că în modelul nostru arhetipal, de ethos comunitar, cultul şefului, oricare şi oriunde ar fi ori s-ar afla acesta, e încă subzistent. Şi… rezistent. Şi că el e corelat, printr-o insipidă dialectică, cu beţia Puterii, ca apanaj al şefilor, e iarăşi unul din reziduurile unui mental colectiv mai vechi, ale cărei şanse de supravieţuire sunt strâns legate de absenţa ori inapetenţa unui exerciţiu de durată al democraţiei şi al statului de drept.
Când o persoană, fie preşedinte, ori şef al unei instituţii, se substituie total entităţii publice în fruntea căreia se află, şansele derapajelor de la reguli şi chiar de la lege sunt vertiginos şi regretabil de mari.
În locul unei astfel de poziţionări asumate în nume propriu, o atitudine de subsumare a persoanei funcţiei acelei entităţi legitimate în totalitatea normelor sale publice ar reprezenta pasul spre normalitatea pe care cu toţii o clamăm şi o aşteptăm. Şi pe care cu siguranţă ar fi cazul să ne-o şi dorim, deopotrivă prin proteste ca şi printr-o tăcere care, nu o dată, face mai mult decât filele unui tratat. Oricât de ingenios şi de atent structurat ar fi acesta.
