Cartea universitarului Sorina Sorescu, intitulată „Romanele lui Augustin Buzura. O lectură metacritică” (Ed. Aius, 2014), este una „trudită”, dacă expresia poate fi îngăduită, bine structurată, cu metodă redactată. Autoarea, dintr-o familie emblematică în peisajul culturii acestei zone, bună cunoscătoare a dramei creatoare a marelui scriitor Augustin Buzura, funciarmente grav, ieşit din fatalitatea epocii totalitare, procedează, de fapt, la o riguroasă demonstraţie logică până ajunge la subtitlurile la care îşi stăpâneşte cu greu furia („Actualitatea verdictelor de nemaicitire”; „Noile aşteptări ale criticii de întâmpinare”, „Nonconformistul Buzura, azi şi ieri”). Referirile la opera „scriitorului – conştiinţă al epocii, după moartea lui Marin Preda” (Alex Ştefănescu, „Istoria literaturii române contemporane”), sunt circumscrise criticii literare decente („România Literară”, „Europa Liberă”), din perioada de confuzie morală, într-un spaţiu dâmboviţean deloc bântuit de atmosferă serenă. Timp de două decenii, Augustin Buzura, neînregimentat vreunei grupări literare pătimaşe, considerat subversiv, chiar periculos pentru cenzură, dar admirat de publicul cititor, începând cu romanul „Absenţii”, continuând cu „Feţele tăcerii”, „Orgolii”, „Vocile nopţii”, „Refugii” şi „Drumul cenuşii”, se află în prim-planul vieţii literare. Prin „curajul profund, care îl deosebeşte de alte celebrităţi ale zilei din literele româneşti” (Monica Lovinescu, „Unde scurte”, Ed. Humanitas, 1990). Era de bon-ton, în acele vremuri, să îl citeşti pe Augustin Buzura. Contemporan cu literatura vremii, fără „a-i împărtăşi modelele, Augustin Buzura îndemna cititorul la îndelungată şi serioasă meditaţie”. El prezintă socialismul cu chip uman, punând degetul pe rană. Încât Ion Negoiţescu, în „Scriitori contemporani” (Ed. Dacia, 1994), opina că lui Augustin Buzura i se putea întâmpla doar ceea ce putea fi şi mai rău: „să i se pună, în sfârşit, lacătul pe gură prin numirea sa în Comitetul Central”. Ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat. De fapt, care este problema, totalmente etică, la care ajunge, cum spuneam, şi Sorina Sorescu, după corecta branşare a cititorului la demersul ei. În 1990, lui Augustin Buzura i se încredinţează funcţia de preşedinte al nou-înfiinţatei Fundaţii Culturale Române de către Ion Iliescu. Din cauza relaţiilor cordiale cu fostul preşedinte al României, Augustin Buzura are parte de un tratament nu identic sau aproape identic cu cel administrat de „Scânteia”, „Luceafărul” şi „Săptămâna”, dar oricum ambiguu. Va fi înlocuit, aflând de la ziarişti, prin mâna ex-consilierului prezidenţial Andrei Pleşu, în 2005, cu Horia Roman Patapievici de la conducerea Institutului Cultural Român. Ani de-a rândul, domnii Buzura şi Pleşu fuseseră buni prieteni, şi sub Ion Iliescu şi sub Emil Constantinescu. Când Andrei Pleşu i-a cerut să-i transfere „Dilema”, din proprietatea statutului în proprietatea personală, iar Augustin Buzura, din motive legale, a refuzat, prietenia s-a destrămat. Dedesupturile rocadei au creat o situaţie deplorabilă. „Tentaţia risipirii”, un volum publicat în 2003, a atras „numai verdictele gazetăriei instant, mai apropiate de colportaj decât de aprofundarea exegetică”, opinează Sorina Sorescu. „De ce parte eşti? Aceasta este întrebarea care ţine loc de operă, de idei, de fapte concrete (…)”.Se plângea Augustin Buzura, cu referire la prejudecăţile despre situaţia sa administrativă. „Departe de a fi trezit interesul cercetării monografice, ca operă reprezentativă pentru literatura rezistenţei antipropagandistice din ultimele decenii comuniste, romanele lui Augustin Buzura au fost condamnate, după revoluţie, la nemaicitire”, decretează, ca un strigăt în pustiu, Sorina Sorescu, idignată de contagiunea mimetică a verdictelor prin nemaicitire care trece şi testul eficienţei didactice. Şi astfel, sensibilitatea şi psihologia unui mare scriitor au putut fi răstălmăcite şi tocmai acest lucru o înfurie. După 1989, consultându-şi dosarul pus la dispoziţie de CNSAS, scriitorul va constata că nu mai puţin de 54 de informatori s-au ocupat, cu consecvenţă şi hărnicie, de el în anii comunismului. Pentru Augustin Buzura, „etica înseamnă consecvenţă cu sine în exprimarea unor principii, mai ales când aceste principii nu convin, nu flatează prejudecăţile intelectuale ale momentului, nu îi asigură automat o bună încadrare în trendurile ideologice dominante”. Egal cu sine, străin de orice exaltare, la care ar fi avut îndreptățire, marele scriitor ne-a proiectat, poate fără să-și propună, amplitudinea unor metamorfoze civice care ne-au marcat, în perioada post-revoluționară, riscant fiind să rămâi normal. Readucând în discuţie un mare scriitor, lovit indecent şi înainte de 1990, dar şi după, din varii motive, cum spuneam, Sorina Sorescu îşi legitimează vocaţia de critic literar autentic, dar şi convingeri estetice de invidiat. Ca să nu mai vorbim de rigoarea morală a întregii cărţi.
