Era o seară dulce de toamnă lungă, spre sfârşitul lui octombrie 2005, fiindcă, îmi amintesc, se mai putea zăbovi afară, în aer liber, şi, cu totul întâmplător, urma ca împreună cu Emil Boroghină şi Eugen Iordache, acesta din urmă pe atunci consilier local municipal, să avem calitatea de amfitrioni pentru actorul Ştefan Iordache, în studioul TVR Craiova. Spre norocul „emisiunii”, absenta moderatorul titular, aşa că Ştefan Iordache, proaspăt cetăţean de onoare al Craiovei, a ţinut să discute cu noi, mai întâi informal, despre ceea ce am vrea să-l iscodim. Garantaţi de fostul său coleg de promoţie şi bun prieten, Emil Boroghină, Ştefan Iordache ne-a spus: „Bă, aşa să vorbiţi şi în studio”. Şi toate emoţiile s-au topit. Eugen Iordache a citit proiectul de hotărâre la care trudise premergător decernării titlului de cetăţean de onoare al Craiovei celui despre care am pomenit şi apoi a început dialogul deloc inhibat. Ştefan Iordache era în excelentă dispoziţie pentru un dialog prea puţin convenţional şi depăna blajin, cu har, amintiri de tot felul. De la copilăria sărăcăcioasă în Rahova, imediat după război, vacanţele petrecute la bunicii din Calafat, despre părinţii săi, care ar fi vrut să-l vadă medic, dar a eşuat la admitere, despre tatăl său, preşedintele Cooperativei de croitorie „Sporul”, până la admiterea la IATC, având în repertoriu două piese de rezistenţă: „Boul şi viţelul”, de Grigore Alexandrescu, şi „Paşaportul sovietic”, de Vladimir Maiakovski. De numele lui Emil Boroghină avea să fie legat debutul exploziv, consemnează criticul Ludmila Patlanjoglu, în „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” şi apoi „Titus Andronicus”, Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova fiind considerat unul din paradoxurile societăţii româneşti. Povestea fabulos de-a dreptul, încât părea o blasfemie să-l întrerupi cu curiozităţi banale. Explica felul cum trecea, în cursul unui spectacol, prin atâtea şi atâtea stări emoţionale, unele trăite la paroxism, dar avea şi umor şi încă de calitate. „Pe Mihaela (n.r.-Tonitza), soţia mea, m-am hotărât dintr-odată s-o duc la Calafat, să i-o prezint lu’ tata mare. Am avut curajul ăsta pe motiv că Mihaela era olteancă, trăise mult timp la Craiova şi mama ei se născuse la Caracal. (…) Am făcut prezentările. Uite, tată-mare, ea e Mihaela. A, Mihaila. Niciodată nu i-a zis Mihaela, numai Mihaila! S-a uitat, s-a tot uitat, până când Mihaela s-a dus la fratele lu’ tata să pregătească masa. Şi tata-mare zice: mă Nică, mă, asta nu-i ţigancă? Tată-mare, nu-i ţigancă, bre, e olteancă de-a noastră. Fugi mă de-aicea, ce oltean ai mai văzut tu aşa negru? A făcut o pauză lungă. Apoi: Şi ce este ea, cine este ea? Păi uite, maică-sa e doctoriţă. Aha! Taică-su-i tot doctor. Aha! Dar să ştii c-au fost tare bogaţi. Bunicii lui Mihaela au avut 200 şi ceva de hectare de pământ. Ia-o Nică. Şi am luat-o”. Şi din nou „Titus Andronicus” în montarea craioveană, Silviu Purcărete, marile capitale ale lumii, cronici elogioase, Hamlet, Nae Caţavencu în „O scrisoare pierdută”, Rică Venturiano în „O noapte furtunoasă”. Roluri de anvergură, multe la număr, pentru un artist complet şi complex, hărăzit cu nemăsurat talent, ca actor, cântăreţ şi dansator. N-am mai apucat să vorbim despre filmele în care fusese distribuit, unele interesante, pe scenarii din Cezar Petrescu (Glissando, 1982), Camil Petrescu (Cei care plătesc cu viaţa, 1989), Marin Preda (Cel mai iubit dintre pământeni, 1992), „Ediţie Specială”, în regia lui Mircea Daneliuc, 1997, „Bietul Ioanide”, în regia lui Dan Piţa, „Bună seara, Irina!”, în regia lui Tudor Mărăscu, „Noiembrie, ultimul bal”, în regia lui Dan Piţa, 1987. O singură curiozitate n-am apucat s-o satisfac: una din iubirile lui mărturisite a fost Irina Petrescu, colegă de promoţie, până când „ai ei” s-au opus categoric. Cu tatăl actriţei actorul a avut câteva discuţii. I s-a spus franc în faţă: „Cum îţi imaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?”. Şi fiindcă părinţii Irinei n-au fost de acord, a fost scos din distribuţia filmului „Duminică la ora şase”. Când Irina a mai încercat o tentativă de reapropiere, după un mariaj vremelnic eşuat, nu s-a mai putut face nimic. Arsese fiorul iubirii. Urmărind-o în rolul Ioanei Boiu, din „Suflete tari”, a lui Camil Petrescu, am avut impresia că, asemenea modelului stendhalian, cu Julien Sorel şi Doamna Renal, din „Roşu şi Negru”, Irina Petrescu juca un rol trăit. Prin inteligenţa sa vie şi elastică şi talentul fără margini, Ştefan Iordache ne-a rămas în amintire ca un mare actor, care ardea pe scândură şi măştile purtau pecetea lui. A fost primul actor încununat cu Premiul Academiei Române. Dinu Săraru spunea că fără aura lui Ştefan Iordache Teatrul Mic n-ar fi existat. La Craiova a întregit o galerie de monştri sacri. Mâine ar fi împlinit 72 de ani.
