În diplomaţie se spune că „ceea ce citeşti, nu e ceea ce vezi, ceea ce vezi, nu e ceea ce auzi, iar ceea ce auzi nu e ceea ce se întâmplă”. Ca prim-ministru al ţării între 3 august 1914 – 17 august 1916, Ionel Brătianu, sclipitor în evaluările făcute, după ce jucase strălucit în privinţa taberei la care trebuie să alinieze ţara, negociind dur cu Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia) şi liniştind Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) cu jurământul neutralităţii, deşi intuia că doar Antanta garanta împlinirea idealului naţional, s-a decis alegând tabăra cea bună, mai exact cea câştigătoare. Rolul elitei româneşti în desfăşurarea evenimentului a fost de necontestat. Dar istoria a jucat în favoarea României, în crearea României moderne. O fereastră de oportunitate, deschisă puţină vreme, a fost valorificată din plin. Dacă nu alegea să rămână neutră „România mică”, de la 1914, se putea acum alătura uneia sau alteia din alianţele în conflict. Alăturându-se Antantei spera în smulgerea Transilvaniei (în sensul larg al termenului: inclusiv Banatul, Crişana şi Maramureşul) de la Austro-Ungaria, dar şi a Bucovinei. Alăturându-se Puterilor Centrale putea aspira la realipirea Basarabiei de sub stăpânirea rusească eventual şi a Bucovinei ca un „cadou” de la austrieci. Guvernul Brătianu, în acord cu majoritatea opiniei publice, a ales prima variană întrând în război în august 1916 împotriva Puterilor Centrale, sfidând opoziţia germanofililor, minoritari, dar nu chiar lipsiţi de putere. Armata română prost echipată a fost înfrântă, germanii şi aliaţii lor ocupând cea mai mare parte a ţării (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) după o rezistenţă reuşită pe frontul din Moldova în 1917. Lipsită de sprijinul Rusiei, cuprinsă de haosul revoluţiei bolşevice, încheie pacea din mai 1918 cu pierderea dureroasă a Dobrogei şi a întregii fâşii a munţilor la frontiera cu Austro-Ungaria. Dar cum şi Rusia a fost înfrântă şi imperiul rus s-a destrămat, Basarabia a revenit –neaşteptată compensaţie- între frontierele româneşti. A urmat întoarcerea completă a mersului războiului: înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor săi. Şi în aceste condiţii României i-a revenit şi teritoriul austro-ungar cu populaţie majoritar română, revendicat de Brătianu, nu în întregime, cererile sale depăşind pe alocuri limitele etnice româneşti. Aşa s-a făcut România Mare, dintr-un calcul care putea să nu-i iasă, ne încredinţează Lucian Boia în lucrarea sa „O privire teoretică asupra istoriei” (Ed. Humanitas, 2022). Nu e deloc sigur că dacă n-ar fi fost 1859 şi 1918 –cu particularităţile lor bine înţelese-, România s-ar fi constituit pe alte căi, prin alte mijloace. Ne putem imagina tot felul de scenarii. Istoria nu e domeniul necesităţii, ci terenul de confruntare a multor posibilităţi. Neprevăzutul trebuie luat în serios, în considerare, atunci când punem sub lupă strategiile şi deciziile politice şi, în genere, opţiunile de tot felul. Asta nu înseamnă că cine eşuează a gândit neapărat prost şi nici că acela care câştigă ar fi gândit impecabil. Istoria ne invită şi la jocuri de noroc, nu doar de inteligenţă. Judecata lui P.P. Carp că România are atât de mult noroc, încât nu-i mai trebuie oameni politici era pertinentă. Istoria ar trebui să se ocupe de trecut, dar cu intenţii care dau un anumit sens demersului său. Ea serveşte prezentul şi luminează viitorul. Ziua de 1 Decembrie –an de an- este sărbătorită cu fastul de rigoare. Cel cuvenit. Uităm însă multe lucruri. Vedem cât de nervoasă, de schimbătoare, de neaşteptată a devenit istoria. Politici naţionale tot mai divergente, disensiuni nord şi sud, est şi vesti şi toate în forme neliniştitoare. Nu e o garanţie că am întrat într-o eră limpede, curăţită de spectrele unui episod nefast şi răul e doar într-o primejdioasă hibernare. Dacă nu ne vom grădinări memoria, vom avea de înfruntat efectele toxice ale celei mai perfide amnezii. Şi dacă ar trebui să ne întrebăm ceva, astăzi, chiar la această mare sărbătoare, este că nimeni nu pleacă din ţara sa că e fericit. Pleci când locul obârşiei tale îţi devine obstacol. Alegi străinătatea după ce, mai întâi, străinătatea ţi-a fost impusă la tine acasă.
