Într-o analiză, pentru „Adevărul”, Crin Antonescu, fost preşedinte al PNL (2009-2014), un produs al cercurilor liberale, cataloghează campania electorală, pentru alegerile prezidenţiale, ca fiind dezolantă, menţionând: „o criză de leadership politic, în ultimul deceniu”. Cu o experienţă politică, care nu poate fi neluată în seamă, fost preşedinte al Senatului, Crin Antonescu îşi exprimă mai rar opiniile politice în spaţiul public, dar când o face procedează la o manieră consistentă, fără pretenţia infailibilităţii judecăţilor sale, dar cu melancolii istorice. De altfel, îşi ia măsuri preventive, în această privinţă, afirmând că „putem să discutăm şi putem avea cu toţii păreri”. În opinia sa, actualii candidaţi sunt mai slabi decât cei care au candidat până în 2015. Îi pune sub lupă pe cinci din cei 14 candidaţi, aflaţi în competiţie: Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă, Mircea Geoană, Elena Lasconi şi George Simion. Pentru fiecare are câte un scurt comentariu. Oricât de atrăgător, chiar seducător, era discursul lui Crin Antonescu, „în epocă”, prin croiala luminoasă, expresivitatea clasică a oratoriei, totul a trecut în uitare. N-a plăcut, bineînţeles, la toată lumea, şi contextul politic nu l-a favorizat. Oricum, nu se putea spune că politica îi lăsase neatinsă virginitatea. Punctul culminant al carierei sale politice a fost ieşirea din cursă, înaintea turului doi al alegerilor prezindenţiale din 2009, când promisese o cooperare cu Mircea Geoană în turul doi. Ce s-a întâmplat, se cunoaşte. Strategiile lui, oricât de efervescente, exprimau o veselă complezenţă faţă de sine, o mulţumire de sine, nu întotdeauna firească. Să admitem că evaluările lui Crin Antonescu sunt în general decente şi unele din judecăţile sale, de-a dreptul pertinente. N-a avut mână bună, şi de asta nu se îndoieşte nici domnia-sa, când l-a recomandat şi susţinut pe Klaus Iohannis, ca ofertă liberală. Favoritul său surpriză, altul în afara celor cinci candidaţi enumeraţi, este acum… domnul Kelemen Hunor. Şi aici gafează impardonabil Crin Antonescu, când spune „este o alegere absolut onorabilă, dar sigur că probabil nu dă satisfacţie, mai ales pentru electoratul despre care am vorbit.” Ceea ce ne omoară este aşadar contextul. Singura strategie politică este aceea a riscului asumat, pe un fundal care nu oferă nici cea mai mică garanţie. Domnul Kelemen Hunor pare, nu rareori, sincer şi lucid, în timp ce mulţi dintre colegii săi afişează triumfalisme stranii, comportîndu-se ca şi când ştiu totul. Dar, cu toate acestea, ca membru în „n” guverne, n-am putut evalua imaginaţia sa teoretică, o armătură de idei, dincolo de un program concret de acţiune. Domnul Kelemen Hunor, lider UDMR, este fără îndoială un politician la locul lui, mai curând bonom, jucându-şi rolul fără mari pretenţii. Îşi respectă cuvântul dat şi, în toate coaliţiile din care UDMR a făcut parte, a adus miniştri serioşi şi competenţi. Problema mare este alta: relaţia organică a UDMR cu Budapesta, cu Fidesz lui Viktor Orban. Devenit un paria pentru Bruxelles, prieten statornic al lui Donald Trump, al lui Vladimir Putin, chiar al lui Xi Jinping, cu o viziune „altfel” în privinţa războiului din Ucraina, Viktor Orban ar putea ajunge într-o poziţie privilegiată doar în cazul revenirii la Casa Albă a candidatului republican. Altminteri, într-un interviu pentru canalul austriac Serves TV, Orban declara deunăzi că „ţara sa este o insulă conservatoare în oceanul liberal european”. A mai spus că este important ca mai multe ţări din UE să aibă prim miniştri, dintre patrioţi. Cât de patriot s-ar putea dovedi Kelemen Hunor e o întrebare fără răspuns şi nici Crin Antonescu nu cred că s-ar hazarda în această privinţă.
