Zeci de lideri ai lumii întregi şi numeroşi oficiali israelieni s-au reunit, ieri, la Ierusalim – sub o protecţie maximă – pentru a aduce un ultim omagiu celui care a fost Shimon Perez, decedat la vârsta de 93 de ani. S-au ţinut mai multe discursuri. Chiar dacă într-o asemenea împrejurare e deplasat să comentezi performanţe oratorice ale participanţilor, pentru nu puţini jurnalişti, ceremonia a fost marcată de strângerea de mâini dintre Benjamin Nethanyahu şi Mahmoud Abbas şi discursul cald al lui Barack Obama, acesta salutând „opera de pace neterminată” a celui pe care l-a considerat un „uriaş” al secolului al XX-lea, precum Nelson Mandela. Momentan, procesul de pace dintre israelieni şi palestinieni este într-un punct mort, de doi ani, situaţia rămânând volatilă. Observatorii israelieni au salutat curajul probat de Mahmoud Abbas de a participa la funeraliile lui Shimon Perez, riscând mai mult decât reducerea popularităţii sale în rândul palestinienilor. Preşedintele Reuvin Rivlin, partizan al marelui Israel, a evidenţiat că dispariţia lui Shimon Perez „marchează sfârşitul unei epoci”. S-au exprimat regrete pentru violentele atacuri, formulate de o parte a dreptei, contra lui Shimon Perez şi Yitzhac Rabin. Nu stricta emotivitate, nu omenescul discursurilor s-au dovedit tulburătoare, ci constatarea subînţeleasă că lumea – divizată în tipuri de discurs, care evoluează paralel, dacă nu divergent – discursul abstract, sobru, administrativ şi discursul singuratic al particularilor, poate fi şi adepta unei note sobre de speranţă, o undă de optimism, nobilă şi binevenită. Benjamin Nethanyahu care s-a impus în alegeri în faţa lui Shimon Perez, cu mulţi ani în urmă, după ce l-a acuzat de intenţia de divizare a Ierusalimului, în profitul palestinienilor, a spus că împreună au avut aceeaşi determinare şi obiectiv: garantarea securităţii Israelului. Inspirându-se din discursul lui Bill Clinton, la funeraliile lui Yitzhac Rabin, Barack Obama şi-a încheiat alocuţiunea cu formula „Toda raba, haver hakar” (Mulţumesc mult, prietenul meu drag). O legendă a politicii israeliene, un înţelept moderat, un avocat al ţării sale, dotat cu mult tact, dar şi cu umor, cum spun cei care l-au cunoscut, promotor al relaţiilor cu Bucureştiul – în prezent la un nivel excepţional –, Shimon Perez a fost condus, ieri, pe ultimul drum. În Orientul Mijlociu, în lumea arabă, în media din aceste ţări, raportul dintre valenţele pozitive ale personajului şi cele negative au flotat de la ţară la ţară, iar pe reţelele de socializare reacţiile au fost predominant negative. Motive de descurajare. Fiindcă naţionalismul dus la limită e de fapt o mişcare antinaţională. Într-o regiune în care pacea e doar o figură retorică, e puţin loc de încredere prea multă în viitor. Şi, totuşi, dincolo de o lucidă, şi necomplezentă disperare, strângerea de mâini dintre Benjamin Nethanyahu şi Mahmoud Abbas, – istorică – precum cea dintre Yasser Arafat şi premierul israelian Yitzhac Rabin, la 13 septembrie 1993, la Washington, pe peluza Casei Albe, salutându-se acordul de la Oslo – Shimon Perez era ministru de externe -, a permis în anul următor primirea de către cei menţionaţi a premiului Nobel pentru pace, acelaşi gest, cu alţi protagonişti, poate fi un semn bun.
