Am scris, cu doar câteva săptămâni în urmă (aici: https://www.cvlpress.ro/05.09.2016/jihadul-si-o-confruntare-jurnalistica-uitata/) despre unul din aspectele cele mai controversate pe care le-a generat şi întreţinut până azi cartea, considerată profetică, a faimoasei ziariste italiene Oriana Fallaci. În acel articol rezumam, succint, replica, nelipsită de un suflu profetic, pe care i-o dădea celebrei sale concitadine (ambii florentini) nu mai puţin celebrul coleg de breaslă Tiziano Terzani. Promiteam atunci că voi reveni cu câteva detalii asupra celui din urmă, ce avea să-şi încheie etapa pământeană a existenţei sale aventuroase, înaintea colegei şi prietenei sale de-o viaţă.
Iată o scurtă replică din textul lui Terzani, în volumul intitulat „Scrisori contra războiului” ce-avea să apară, după ce fusese publicat de mai multe ziare din Italia şi din lume:
„Şi tu, Oriana, punându-te în primul rând al acestei cruciade contra tuturor celor ce nu sunt ca tine ori care-ţi sunt antipatici, crezi între-adevăr că ne oferi salvarea? Salvarea nu e în furia sa învrăjbită, nici încalculata campani emilitară pe care o numeşti, şi ca s-o faci mai acceptabilă, Libertate de durată. Ori tu gândeşti că violenţa ar fi cel mai bun mod de a înfrânge violenţa? De când e lumea lume n-a exista tniciun singur război care să fi adus sfârşitul tuturor războaielor. Nu va fi nici acesta. Ceea ce se întâmplă acum e nou. Lumea tocmai schimbă atomul…”.
Dificil care dintre cei doi va fi având cu adevărat în tentativele lor de a profetiza viitorul. Cert e că ambii împărtăşeau câteva lucruri în comun şi nu de orice fel, ci din cele ce sfârşesc prin a defini ori a crea un destin. Născuţi la Florenţa, Fallaci cu 9 ani mai vârstnică, ceea ce i-a permis să se alăture, adolescentă, luptei partizane antifasciste, Tiziano Terzani, în familia unui muncitor sărac, ajungând, cu noroc, să urmeze ani buni de învăţătură graţie inteligenţei şi sârguinţei înnăscute (avea să se licenţieze de două ori, în drept, la Pisa, apoi în jurnalism, la Stanford University, intrând colaborator şi în redacţia de la New York Times şi învăţând, în paralel, limba chineză, lucrând, apoi, ca mulţi alţi scriitori şi prestigioşi scriitori italieni în serviciul cultural al faimoasei Olivetti), şi-a urmat visul de a deveni un reporter voiajor. L-a atras de la început cu o forţă care nu l-a abandonat nici în ultimii săi de viaţă lumea cea mai îndepărtată: din Africa de Sud, unde-şi face ucenicia şi până în Japonia, Vietnam (martor al ultimilor ani ai războiului despre care a scris numeroase reportaje şi cărţi), China, India, Hong Kong unde şi-a adus, pentru mulţi ani, şi familia, sfârşind, la senectute, în reşedinţa sa cu gust rustic de la Orsigna.
Despre Terzani s-au scris numeroase cărţi, în Italia, în Germania (dat fiind faptul că visul său de reporter voiajor asiatic a fost făcut posibil, după repetate alte refuzuri, chiar de popularul cotidian „Der Spiegel” din Hamburg, dar şi fiindcă soţia sa, cunoscută în studenţie, era fiică a unei familii de cărturari germani de veche tradiţie), s-a realizat, cu trei în urmă, şi un film artistic purtând titlul cărţii apărute postume „Sfârşitul este începutul meu”, un dialog cu fiul său anume convocat în ultimele săptămâni de viaţă în care îşi descrie şi-şi analizează propria existenţă şi judecă, fără ranchiună, lumea în care a trăit şi pe care a imortalizat-o în sutele sale de articole şi reportaje.
Bolnav de cancer, ca şi Fallaci, refuză orice tratament medical modern şi se întoarce în mediile sale familiare asiatice apelând la terapii tradiţionale, dar mai ales decis să-şi transforme maladia – şi, fireşte, suferinţa – într-un comiliton, într-un tovarăş de drum, lăsând posterităţii alte probe ale geniului său de o singularitate aproape fără egal.
Ca în alte cazuri, deşi recunoscut încă de timpuriu printre figurile de marcă ale presei din lume, gloria avea să-l însoţească mai ales după moarte, de vreme ce din 2004, de la decesul său, operele au fost publicate şi republicate în cele mai populare colecţii ale marilor case editoriale din lume, iar numele şi acţiunile sale din timpul vieţii s-au transformat în iniţiative nu mai puţin singulare.
Într-unul din ultimele sale „gânduri” testamentare – dintre cele câteva sute în care face elogiul păcii şi iubirii, al vieţii şi al speranţei, al refuzului uzurii şi al seninătăţii de a înfrunta moartea precum unicul sfânt pe care l-a venerat – el un ateu declarat -, Sfântul Francisc din Assisi, notează: „Nimeni nu mi-a zis vreodată „Vei zbura!”. Nimeni nu mi-a promis vreodată „Nu vei muri!”. Şi cu toate acestea, fără aripi am zburat atâta şi acum, fără nici un regret pentru promisiuni neonorate, mă pregătesc să zbor încă o dată…”.
Zborul, aici, ca ultim aplomb al unei existenţe în care jurnalismul, de călătorie, de cunoaştere, cum îi plăcea să-l numească, a fost, tot cu cuvintele sale, o fabrică de destin. Câţi dintre noi, simbriaşi, cu ori fără simbrie, ne mai îngăduim o perspectivă similară?
