Faptul că Traian Băsescu nu mai are aproape nicio legătură cu statutul constituţional al instituţiei prezidenţiale este mai demult timp o evidenţă pe care doar păcătoasa complicitate a unora, tot mai puţini, refuză s-o recunoască. Ultimele ieşiri, de fapt clare şi inepte gesturi compromiţătoare ale instanţei pe care pretinde că ar sluji-o, pun la grea încercare sentimentul că ne mai aflăm într-o minimă normalitate. Cameleonismul băsescian – extins mai de curând de la adversari politici declaraţi la cei cu care şi-a făcut, de-a lungul mandatelor, mai toate jocurile murdare – şi-a asociat, în aceste zile, apucături insolite, asumându-şi şi mai deschis rolul de „judecător suprem”, pretinzând, fără a-şi mai disimula ipocrizia, că e unicul deţinător al tuturor soluţiilor pentru viitorul ţării.
Slabele reacţii din partea foştilor săi apropiaţi şi susţinători frenetici nu pot decât să sporească o confuzie de el generată şi indusă campaniei prezidenţiale; şi mi se pare limpede că tocmai lipsa unor reacţii mai ferme şi mai disociative în faţa unor descalificări agresive nu-şi găsesc altă explicaţie – dincolo de sentimentul neconfortant al îndelungatei complicităţi – decât frica de şantajul a cărui armă „căpitanul” marinar o are în sânge şi pe care, sub presiunea pericolului cufundării unei navigări prin ape tulburi, el n-are niciun fel de ezitare s-o utilizeze copios.
În rândul detaşamentului de „locotenenţi” ce i-au stat pavăză vreme de un deceniu nu se văd şi nu se aud decât vagi refrene defensive, lipsesc chiar şi disocieri cât de cât ferme, cu acel atribut de irevocabil pe care îl impun acuzaţiile ce li se aduc foştilor colaboratori în acelaşi registru, de mahalagism cu care va rămâne în istorie.
Şi, iată, că tocmai în acest context în care zeflemeaua şi injuria au substituit orice pretenţie a unui comportament de minimă civilitate, aruncând în desuetudine nevoia confruntării de programe şi de idei, eşapările băsesciene au sfârşit prin a anihila şi ultimul rest de instituţionalitate după un deceniu de degringoladă şi de „jocuri” de-a Puterea.
Niciun strop de sfială – că de responsabilitate nici nu mai poate fi vorba – nu-l mai încearcă pe Traian Băsescu în pragul scadenţei chiriei sale la Cotroceni. Afişarea, nu doar făţişă, ci şi zgomotoasă, agresivă chiar, a opţiunii pentru damozela blondă imun la damful de alcov scos la licitaţie nu cred că mai poate fi încadrată altundeva decât la nivelul unei pubele la care a reuşit, în sfârşit, să aducă cea mai înaltă instituţie a Ţării
Întâlnirea de luni seara, în fapt nimic altceva decât o chermeză organizată de un… Club Politic de a cărui existenţă nu s-a ştiut nici măcar prin mediile arvunite, trebuie înţeleasă ca un test al degringoladei în care a intrat Traian Băsescu sub tăişul spaimei pentru ceea ce îl pândeşte după părăsirea Palatului.
În dedesubturile ei, în ciuda unor motivaţii ipocrite şi scandaloase, personal nu văd altceva decât tertipuri sub care, în numele unei fantomatice democraţii, se ascund iţele complotiste ale unui regim cu vocaţie autoritară, frânat doar de intercondiţionările externe, ale unei ţări membră a UE şi a NATO. Căci am deseori impresia că tocmai acest statut al României îl împiedică pe marinar să adopte decizii de tip „imperial” de felul celor putiniste, pe care probabil, în intimitate, le invidiază. Căci numai Putin în vecinătăţile euro-atlantice a scos, când a dorit, de la naftalină, tot felul de „organizaţii” şi „cluburi”, inclusiv cu nişte „elite” aliniate la comandă, oferindu-le fanfaronard ca suporturi ale legitimităţii proprii.
Exagerăm? Nu sunt atât de sigur. Căci dacă standardele geopolitice în care ne găsim nu-i lasă lui Băsescu oportunităţi şi mai mari în a-şi juca rolul de farsor apărător al statului de drept şi al unei democraţii reale, derapările acestea, pe nedrept minimalizate, sunt indicii ale unei pohte de Putere la care nu acceptă să renunţe uşor.
Am subscris mereu asupra acelei axiome potrivit căreia sunt de preferat să gestioneze Puterea nu cei ce-o iubesc, ci cei cărora nu le este prea plăcută. Şi, deşi minoritari, nu lipsesc din istoria în care, e drept, descendenţa nero-caliguliană e mai bogată şi mai „faimoasă”, tocmai fiindcă Binele nu e atât de spectaculos ca Răul.
