Cu doar 6 luni înainte de părăsirea Casei Albe, Michelle şi Barack Obama au avut fiecare câte un discurs de referinţă la Convenţia naţională a democraţilor de învestitură de la Philadelphia, pentru susţinerea deplină a ex-secretarului de stat Hillary Clinton. A fost un adevărat recital, vibrant, dar şi de-a dreptul elevat, fiindcă pledoaria primei doamne a SUA s-a îngemănat inspirat cu apelul lui Barack Obama, cald şi articulat, nuanţat şi persuasiv. Bun şi Bernie Sanders, aclamat de suporterii săi. Numitorul comun ar fi tonul discursurilor amintite, care au insistat în egală măsură pe noţiunile de speranţă şi unitate aflate în ADN-ul americanilor. Dovadă că, judecând după sondajele imediate, tonul acestora, iradiind încredere şi optimism justificat, a prins mai mult decât cel alarmist şi populist al contracandidatului republican, exprimat la Cleveland. Fireşte, este vorba de strategii de campanie opuse şi, lucru ştiut, fiecare candidat are în spatele său experţi de calibru în comunicare. Fiecare tabără a avut de surmontat dificultăţi mari. Clinton Cash, un documentar bazat pe cartea Peter Schweizer postat pe youtube, s-a bucurat de mare interes. Spuneam, şi se poate verifica, Michelle şi Barack Obama au avut discursuri deplin îngrijite, atent calibrate, de mare reverberaţie. Rafinate, menite să reamintească tuturor, nu doar de preşedintele SUA şi prima doamnă, ci şi de apartenenţa lor la lumea intelectuală americană. Barack Obama termină bine cele două mandate de preşedinte al SUA. Potrivit sondajelor. Ne-a readus aminte, într-un fel, de bestseller-ul său, „Îndrăzneala de a spera” (Ed. RAO, 2008), când avocatul, profesorul universitar, cercetătorul în istorie şi natura umană, dar şi senatorul de Illinois, din Congresul SUA, aspira la cea mai mare demnitate: funcţia de preşedinte. Ce bine ar fi fost dacă inclusiv colaboratorii săi apropiaţi i-ar fi citit cu atenţie cartea, expresia unei erudiţii notabile, dar şi a unei performanţe profesionale, în care se arăta sigur de sine, bine documentat, modest, fără ostentaţie, bine educat, cordial, aşezat corect între gravitate şi umor, bine orientat în plan geopolitic. Convins că „după ce sunt îndepărtate toate însuşirile funcţiei – titlurile, personalul din subordine, regulile de securitate – preşedintele şi cei din jurul său sunt la fel ca oamenii obişnuiţi, stăpâniţi de acelaşi amestec de virtuţi şi vicii, nesiguranţă şi răni de multe ori uitate”. Şi aşa cum nu se pot legifera bunele maniere, acelaşi lucru e valabil şi pentru competenţă. Citându-l, în 2008 pe Ronald Reagan, „Guvernul nu este soluţia problemelor noastre, Guvernul este problema”, Barack Obama, cu convingeri deja distilate, reamintea o discuţie cu senatorul republican C. Byrd, decanul de vârstă al Senatului, ales în 1958 (a decedat la 92 de ani, după ce timp de 57 de ani fusese congresman) ca fost membru al Ku Klux Klanului, şi după ce viaţa sa fusese o luptă între impulsuri opuse, într-un amestec de întuneric şi lumină, va spune: „Am un singur regret, nesăbuinţa tinereţii”. La care Barack Obama, copleşit, având în vedere diferenţa de vârstă, dar şi experienţa de viaţă, a rostit în cele din urmă: „Toţi avem regrete, domnule senator. Ne rugăm la ca sfârşit mila lui Dumnezeu să coboare asupra noastră”. Ar cam trebui pus punct, fiindcă restul este retorică adormitoare. Politica este, până la urmă, ceea ce sunt oamenii care o practică, o slujesc sau se slujesc de ea. Barack Obama şi Michelle Obama, prin strălucirea lor retorică, au stârnit valuri de simpatie, zilele trecute.
