Fuga din senat sau din „frigoriferul sentimentelor”

0
183

Nu m-am pronunţat, la timpul potrivit, în cazul scandalului iscat de tentativa, de altfel aproape reuşită, a parlamentarilor noştri de a-şi aranja pensii speciale. N-am făcut-o întâi de toate dintr-un motiv de natură… igienică: la cât s-a degradat clasa politică autohtonă în ultimii ani, culpabilă nu doar din cauza spiritului grosier în ce priveşte propriile lor interese, cât îndeosebi pentru totala decuplare de la realităţile din jur, un concav parlamentar pus în slujba propriei chiverniseli devine, din păcate, aproape un banal detaliu. Mizele, cele mult mai importante şi mai… savurate de către aleşii noştri, sunt altele, mai multe, ţesute în coterii de partid ori de grup, iţind, bezmetic, de sub faldurile ipocriziei cu care încearcă să le disimuleze în discursuri sforăitoare.

Dificil, în acest context atipic în esenţa lui, a descifra raţiunea prin care sunt selectaţi candidaţii pentru cele două Camere. Cine crede în vreun set de criterii fie şi cu un minimum de valenţe individuale, inteligenţă, educaţie, cultură, moralitate, ca să nu mai vorbim de cinste şi onoare, virtuţi nu numai uitate ori ignorate, ci chiar dispreţuite, se înşală amarnic.

Nici bunul simţ nu se mai poartă, iar despre acreditarea unei logici elementare de comportament nici nu poate fi vorba: zarva, cu iz de mahala – parafată de ex-preşedintele marinar la măsura unei mărci dâmboviţene (made in Romanian) – susţinută, cu promptitudine de ţâfnă ca etalon al şmecheriei ca dispensă de inteligenţă, definesc deja „scheletul” politicianului de azi. Şi, probabil, de mâine. Fiindcă, pe de o parte, speranţe nu prea se vădesc la orizontul imediat, în ciuda corurilor declamând nevoia de… curăţenie.

Şi nu sunt, speranţe adică, fiindcă s-a creat un vicios cerc al unui mecanism funcţionând pe principiul autist ce-i permite, pe de o parte, autoreglarea, iar pe de altă parte rezistenţa la orice presiune-schimbare din exterior: o formă de autarhie prin care orice pretenţie democratică se stinge odată cu retorica electorală.

Cu riscul unei amendări dinspre spirite ceva mai optimiste, totuşi mă tem că, mutatis mutandis, ceva din acest scenariu dizgraţios s-a instalat şi în politica din ultimele decenii de prin alte părţi ale lumii. Ba chiar ale lumii… civilizate. Poate că va fi ieşit din uz şi din etosul societăţii de consum şi a profitului cu orice preţ, practica modelelor, cândva tari, ale politicianului dăruit, cu har, cetăţii şi semenilor săi, lăsând loc chilipirgiilor ocazionali; şi, în era digitală, a globalizării forţate (cine i se poate sustrage?) efectul de contagiune e o fatalitate. Cum altfel se explică atâtea similitudini fiziognomice, de la Nistru pân’ la Tisa, trecând Atlanticul şi, mai departe, peste Anzi, etalări similare până la identitate, la nivel de discurs, de apucături, de comportament? Excepţiile, când se mai întâmplă, devin rarităţi cazuistice: câte vreun şef de stat sud-american, uruguayan ori bolivian, uzurpând… modelul autoimpus, ori vreun înstrăinat, de paradigma în act, ales parlamentar care, din banca unui Senat, fuge îngrozit de ceea ce constată fără preaviz.

E vorba chiar de un caz real petrecut cu câţiva ani în urmă în Italia: a lui Berlusconi, pe atunci premier, dar şi a unor oameni politici ce-au rămas veritabile modele, precum comunistul Enrico Berlinguer ori democrat-creştinul Aldo Moro. Persoana – în fapt, o personalitate – a fost actriţa Franca Rame, consoarta de viaţă şi de scenă a Nobelului pentru literatură Dario Fo, din 1996. Ajunsă în Senat, în 2006, pe lista formaţiunii lui Tonino Di Pietro, şi el celebru, ca fost şef al acţiunii judiciare „Mani pulite”, venerabila actriţă, atunci în vârstă de 77 de ani, n-a rezistat decât 19 luni. Şocul ei a fost atunci când şi-a luat… cardul în primire, descoperind salariul de 15 mii de euro, apoi încă diverse cheltuieli forfetare, intriganta sumă de 150 euro pe lună pentru… salon. S-a revoltat încercând să iniţieze o mică „revoluţie” printre colegii ei, inclusiv cei de pe aceeaşi listă, fără niciun succes, relatând ulterior că preferau să-i întoarcă spatele.

Scârbită, s-a retras – a fugit, va spune ea, într-o carte (In fuga dal senato) apărută scurt timp după moartea ei, survenită în mai 2013. „Un frigorifer al sentimentelor” este expresia cu care regretata actriţă şi scriitoare a definit Senatul. Italian. Însă, cum năravurile, în politică, sunt molipsitoare, reflexe ale unei atavice proaste vocaţii de tavernă, ca să nu spun de bordel, apelativul are acoperire mai largă, universalistă. Poate.