Documentarul regizorilor italieni – Adriano Cutraro, Federico Greco şi Mirko Melchiorre – intitulat „PIIGS” (se traduce „porcii”), cu participarea unor intelectuali de prestigiu, care ar sprijini politicile de austeritate ale UE, are 74 de minute, vrea să demonstreze că exigenţele privind deficitul, inflaţia şi datoriile nu constituie altceva, decât fructul unor banale erori de calcul. Pentru a se putea decreta, pe cale de consecinţă, că statul social nu este sustenabil. Uniunea Europeană a asistat neputincioasă la acest periculos scenariu. Documentarul la care s-a trudit cinci ani, menit a sfida dogmele economice, care au influenţat politicile UE, s-a autofinanţat în totalitate, pentru a evita insinuarea unor ingerinţe de stânga sau chiar extremă-stânga. El beneficiază de aportul lui Noam Chomsky, filosof şi lingvist, considerat de New York Times „probabil cel mai mare intelectual în viaţă”, Yanis Varoufakis, ex-ministru grec de finanţe, Steffanie Kelton, consultant economie al lui Bernie Sanders, economist la comisia de buget a Senatului SUA, Erri de Luca, scriitor, Paul de Grauwe, economist la London School of Economics şi Warren Mosler, expert în sistemul monetar. Regizorii documentarului pomenit, deşi e vorba de un film în adevăratul sens al termenului, în demersul lor, demonstrează de fapt că dogmele economice au influenţat politicile economice ale Uniunii Europene până acolo încât strigătul „luaţi-ne de pe marginea prăpastiei” a reverberat mai puternic decât „salvaţi-ne din criză”. Şomajul, sărăcia, inegalităţile sociale, nu sunt o fatalitate. Ceea ce se ştia. Grava criză economică, poate cea mai gravă din ultima sută de ani, a avut ca finalitate – demonstrează documentarul – părăsirea Uniunii Europene de cei pentru care sacrificiile nu sunt acceptabile. Şi, opinăm noi, „trecerea” la ceea ce s-a spus: „ritmuri diferite” ale statelor membre. Difuzat deja la 30 martie a.c., de Fil Rouge Media, şi anunţat de peste un an, documentarul este o demonstraţie veritabilă a faptului că originile crizei deficitului european nu rezidă în inegalităţile populaţiei unei ţări sau alta, ci în cu totul altceva. Între consecinţele austerităţii se poate vorbi de ascensiunea partidelor extremiste şi a tendinţelor xenofobe, liderii extremişti descoperind gustul maselor. La toate acestea, UE s-a arătat neputincioasă. Aşa s-au amestecat şi la noi recomandările anticorupţie ale lui Klem cu un lobby agresiv pe frontul economic. Contextul a părut nou. Şi poate şi aşa a fost. Un recent raport Oxfarm, care este un ONG, publicat la 27 martie a.c., arată că 20 de mari bănci europene, au dus în 2015, 25 miliarde euro în paradisuri fiscale precum Hong Kong, Singapore, Luxemburg, Monaco şi Olanda. Organizaţia Oxfarm acuză clar că băncile europene practică evaziunea fiscală fără perdea. Mai clar, raportul sugerează că profitul se vrea în paradisuri fiscale şi… datoriile, în schimb, integrate în UE. Adică pe cocoaşa cetăţenilor. Criza UE se atribuie troicii (FMI-BCE-CE), „oamenii în negru” cum i-a numit, în 2012, Luis de Guindos, ministrul spaniol de finanţe, în mai multe rânduri, intraţi în aprige dialoguri cu Evangelos Venizelos, vicepremier şi şef al diplomaţiei elene (iunie 2013-ianuarie 2015). Filmul „PIIGS” va genera cu siguranţă dezbateri, inclusiv despre geneza aristocraţiei financiare, dar peste toate meritul său este acela de a trage un semnal de alarmă, pe care unele ţări – considerate rebele, la Bruxelles – deja îl trag.
