Vizita oficială, la Bucureşti, a preşedintelui turc, Tayyip Regep Erdogan, convorbirile tete a tete cu omologul său român, Klaus Johannis, se constituie într-un eveniment cu simbolistică aparte, într-un context geo-politic destul de învolburat. Este prima vizită a înaltului demnitar turc, ales preşedinte în vara trecută, în această calitate, după ce mai vizitase România în 2007, ca premier. La nivel regional, România şi Turcia au statornicite relaţii de bună colaborare bilaterală, destul de fertile, cu posibilităţi mari de augmentare a schimburilor comerciale şi de investiţii reciproce. De altfel, firma turcă ETI dezvoltă o mare investiţie, la Craiova, care va crea peste 300 de locuri de muncă, profilată fiind pe produse de panificaţie. Ţară membră a NATO din 1952, dar nu şi a UE, Turcia are o economie prosperă, cu o creştere economică notabilă (de 2,9% anul trecut şi de 4,1% în anul anterior), tuşată fiind însă de reticenţele care stăruie în privinţa alăturării ei grupului „celor 28”. Preşedintele Erdogan, numit şi „Magnificul”, nu ezită să afirme cu fermitate către Bruxelles că „veţi avea nevoie de noi”. La rândul rău, Bruxelles-ul reproşează derapajele democratice, înclinaţiile islamiste de tip fundamentalist ce atacă fundamentul laic al Republicii create de Mustafa Kemal Attaturk. Şefa diplomaţiei europene, înaltul comisar Federica Mogherini şi Johannes Hahn, comisarul pentru extindere, denunţă „incompatibilităţi în legătură cu libertatea presei” după arestarea unor jurnalişti, printre care Ekrem Dumanli, redactorul şef de la „Zaman”, unul dintre marile cotidiene. Cel mai puternic oponent al lui Erdogan, fost aliat, predicatorul Fetulah Gulent, un influent om de afaceri şi politician ce locuieşte în SUA, sprijină inoperant mişcările ce au drept scop schimbarea lui Erdogan, în timp ce liderul principalului partid de opoziţie laică (CHP), Kemal Kalicdaroglu, vorbeşte de „un guvern pucist”, condus de premierul Ahmet Davutoglu, fost şef al diplomaţiei de la Ankara. Într-un an electoral, cu alegeri legislative în iunie, test major pentru AKP, Partidul Jutiţiei şi Dezvoltării, premierul Ahmet Davutoglu, intelectual, artizan al culturii panislamiste, trebuie să obţină un rezultat cel puţin egal cu al predecesorului său, în a cărui umbră se află, dar să rămână şi consecvent doctrinei ”zero probleme cu vecinii”. O doctrină care s-ar putea transforma în „zero vecini fără probleme”. Considerându-se, pe bună dreptate, mare putere regională, veritabil actor regional, Turcia se găseşte paradoxal într-o situaţie de izolare vizavi de ţările occidentale, dar şi de SUA şi ţările din Orientul apropiat. Relaţia cu Tel Aviv-ul rămâne încordată şi, mai nou, cu Teheranul. Cea mai trainică relaţie, cea cu Marocul, unde partidul islamist, aflat la conducerea coaliţiei guvernamentale consideră AKP ca un frate mai mare, respectat şi venerat, se exprimă, prin prezenţa unor antreprize turceşti. Analiştii politici din presa de la Istanbul consideră că 2015 se anunţă dificil pentru Davutoglu, AKP, Erdogan şi … Turcia. La toate acestea se mai adaugă şi împlinirea a 100 de ani de la genocidul armean, comis de guvernul „turcilor tineri”. O tragedie la care condoleanţele lui Tayyip Regep Erdogan, din aprilie anul trecut, nu au fost o soluţie convingătoare. Ca şi la chestiunea kurdă, o atitudine flexibilă se amână sine die. Interesant este faptul că, după manifestările din Parcul Gezi, care va fi, totuşi, demolat şi nivelat pentru a face loc reconstrucţiei gazematei otomane Halil Paşa, care să găzduiască un centru comercial, Erdogan a fost ales preşedinte din primul tur. Extrem de ferm în ţara sa, unde sunt denunţate derapaje de la respectarea drepturilor omului, considerat „un dictator”, poate exagerat, Erdogan rămâne un politician cu relief, care conservă o certă credibilitate la nivelul majorităţii sunite, din rândul musulmanilor, dornic, indiscutabil, de un bun parteneriat cu Bucureştiul.
