Nu-mi dau seama în ce măsură ziua de 1 aprilie justifică semnificaţia ce i s-a conferit printr-o convenţie stranie acreditându-i un soi de talisman al păcălelii. Am uitat, dacă voi fi ştiut vreodată, „istoria” acestei convenţii, universală, după cum se ştie, prin urmare legată de circumstanţe mai general umane decât se crede.
Cert este că o întâmpin, cu o savoare de care mă minunez, în zona mirifică a Olăneştiului, un loc binecuvântat ca multe altele şi în care am ajuns, iată, întâia oară, cu o regretabilă întârziere. De viaţă, ca să nu zic de… soartă. Cum am mai scris şi în alte prilejuri, constat cu o sporită şi deloc formală amărăciune că nu-mi cunosc Ţara decât condamnabil de superficial. Faptul că încă n-am ştiut şi n-am învăţat să ne-o facem cunoscută în reperele ei de frumuseţi unice nu e nici pe departe o scuză. Iar dacă prin vâltorile atâtor veacuri de restrişte şi de băjenie datorate, ele şi suferinţele îndurate, unei istorii ingrate ce nu prea a lăsat loc unor ctitorii durabile, n-a fost posibilă o campanie de promovare pe măsura atâtor frumuseţi, a rămâne prizonieri unei astfel de indiferenţe şi de opacităţi e aproape o crimă.
Vag, pe baza unor incidente de lectură (mai curând literare decât geo-istorice), legam Olăneştiul aproape exclusiv de renumele beneficiilor balneare. Aflu acum că, atestată documentar încă din 1527, localitatea era deja cunoscută pentru apele sale minerale încă de pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, ceea ce nu exclude nici eventuale incidenţe cu epoca de glorie istorică a Cantacuzinilor şi a Brâncovenilor, ambele spiţe boiereşti cu adânci rădăcini în neamul basarabenilor craioveni.
