S-a deschis de ceva vreme, în spaţiul public, o discuţie destul de ipocrită, dar şi aiurtoare, în conţinutul ei, despre BOR, aşezămintele noastre bisericeşti şi chiar mesajul tot mai contestat al clerului. La început, în faza „exploratorie” a lucrurilor, timiditatea era evidentă, pentru ca pe parcurs să se potenţeze îndrăzneala şi să se inducă discret în dezbatere noile necesităţi spirituale ale ţării. Nevoile religioase ale vremurilor noastre –într-un fel perene- sunt variate: unele pornesc din viaţa religioasă înseşi, altele din stricta respectare a fiinţei juridice a bisericii concrete, dată în paza oamenilor pentru veghea şi îndrumarea lor. Spre deosebire de părerea filozofilor „ştiinţifici”, de rit nou, şi „spiritualişti”, aşişderea, care consideră că religia ar fi o metafizică pentru proşti, ne permitem să credem, citântu-l pe cel care a fost prof. univ. Nae Ionescu, cu o bogată publicistică religioasă, că nu există un mai mare duşman al religiei şi religiozităţii, decât analfabetismul. Nu analfabetismul bietului om simplu de la ţară sau de la oraş, care posedă suficient bun-simţ, cât să suplinească diplome de licenţă, cu masterate şi tot ce mai ţine de buna împlinire, apogeul legitim al oricărui proces formativ, ci al analfabetismului omului cu carte. Discuţiile din spaţiul public, nu de dată recentă, au devenit ameninţătoare sub pretextul că religiozitatea noastră contemporană, care rezistă încă multiculturalismului venit din afară, este dogmatică. Îndoielile noastre rămân. Şi iată un citat din tableta „Religie şi morală (Teologie –integrala publicisticii religioase, Ed. Deisis, 2003, Sibiu)”, suficient de edificator, sub semnătura lui Nae Ionescu. „Creştinismul un sistem de morală? Identificarea aceasta e şi neînţelegătoare şi falsă. Nu există nici o religie pe lume, care să se reducă pur şi simplu la o morală. Din orice atitudine religioasă decurge, pentru cel care o practică, un anumit fel de comportament faţă de realităţile concrete. Această comportare se poate formula şi codifica, constituindu-se într-un sistem de morală. Dar sistemul nici nu e valabil prin el însuşi, nici nu are o existenţă autonomă, ci trăieşte numai în funcţie de atitudinea religioasă respectivă ca un reflex al ei”. Sigur, există o morală şi fără substrat religios. Dar aceasta nu este morala creştină. Dacă nu cumva s-ar putea autonomiza morala creştină renunţându-se la corelativul religios. Câţiva preoţi luminaţi, de pe cuprinsul ţării, au încercat în vremea din urmă, cu suficient spirit critic, siguraţă religioasă, logică infailibilă, să aşeze lucrurile într-o albie raţională, de credinţă şi faptă, toate la un loc. Creştinismul este religia iubirii, a milei şi a iertării. Religia celor slabi, deci? Mai degrabă a eroilor mulţi şi anonimi, a celor care s-au înfrânt pe ei înşişi, a celor care nu mai sunt ai lor. Care nu cer nimic pentru ei, şi de aceea sunt creştini. Care şi-au omorât în trupul lor ambiţiile şi poftele şi luptă pentru împlinirea legii lui Dumnezeu. Căci tocmai asta e sublim în religia noastră: dezrădăcinarea subiectivismului şi a sentimentalismului obişnuit, iertarea greşelilor greşiţilor noştri, fiindcă iertarea e o metodă terapeutică pentru emanciparea noastră personală. Comunitatea de iubire este biserica. Cine o mutilează păcătuieşte. Nu împotriva bisericii, ci împotriva vieţii şi a iubirii. Cum faptele singure pot reteza polemici inutile, rămâne ca şi apărătorii bisericii strămoşeşti să rămână trezi şi vigilenţi… cum se spune, pe baricade. Au de înfruntat perfidia elitelor politico-intelectuale şi a clovnilor ei de mâna a doua, ambalată seducător. Biserica are a merge nu cu lumea, ci în lume. Nu trebuie să se modernizeze ci să răspundă modernităţii.
