Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană aseară, ora britanică 23.00. Un exemplar din drapelul britanic arborat la instituţiile europene va fi depus la Muzeul de Istorie al UE. Despărţirea este dureroasă, dar reprezintă fructul întârziat al referendumului din 2016, definit printr-o campanie dură, chiar mincinoasă, din partea „brextierilor”, soldat cu asasinarea deputatei Jo Cox. Sosită la 10 Downing Street, după demisia lui David Cameron, Theresa May n-a putut forţa ieşirea din UE, decât prin convocarea neinspirată a alegerilor anticipate din iunie 2017, în urma cărora a rezultat o Cameră a Comunelor divizată pe Brexit. O eroare, care i-a fost finalmente fatală. În schimb, mult mai determinat, succesorul său, premierul Boris Johnson, venit în vara trecută a avut o idee fixă: părăsirea cât mai repede posibil a UE. Încât, prin alegeri anticipate a şi obţinut o majoritate fără precedent după anii Thatcher. Din acest punct de vedere ieşirea Regatului Unit este o victorie personală. Membru al UE din 1973, Regatul Unit a cerut renegocierea termenilor aderării, după sosirea laburiştilor la putere, încât a beneficiat de o perioadă de tranziţie de 5 ani, până în 1978. Motivele „divorţului” sunt multe, unele mai clare, altele ambigue, sau mai greu de înţeles. Una din principalele cauze ale Brexitului, invocată în ultimii trei ani, atât de moderaţi cât şi de radicali a fost presiunea Bruxelles-ului pe cedarea unei părţi a deciziei suverane către administraţia UE. Oricum, părăsirea UE de al treilea contributor net la bugetul comunitar înseamnă o pierdere de… 13 miliarde euro anual. În fine, consecinţele Brexitului nu sunt cuantificabile deplin în acest moment. La 25 februarie, negociatori ai Regatului Unit şi UE se vor reîntâlni pentru a discuta relaţiile viitoare în plan economic, financiar, ecologic. Ultimele declaraţii ale lui Jean Michel Barnier, negociatorul şef pentru UE şi Ursula von der Leyen marchează o turnantă. Fiindcă neînţelegerile nu sunt puţine, încât viitorul imediat va fi caracterizat prin negocieri şi încordare. Premierul britanic a făcut campanie pe sloganul „Take back control” (preluarea controlului) şi pare inflexibil, contrar predecesoarei sale. Riscul ieşirii fără control, care ar forţa aplicarea regulilor prevăzute de Organizaţia Mondială a Comerţului, cu instituirea de drepturi vamale ce depăşesc 50%, sună ameninţător. Altfel spus, un seism economic în zonă. Se discută de către analişti şi de un posibil acord de liber schimb pe modelul canadian ilustrat de CETA, numai că intervine o problemă: avantajul Londrei este acela care negociază pentru sine, pe când Bruxelles-ul negociază pentru 27 de state membre. Şi din acest motiv, negocierile specifice nu vor fi deloc uşoare. De pildă între Franţa şi Anglia, pe chestiunea pescuitului, dar şi chestiuni agricole, Regatul Unit fiind al treilea client al agriculturii din Hexagon şi ţara cu care Parisul are un excedent bilateral de 12 miliarde euro în 2018. Şi mai sunt domenii, în care consensul nu va fi uşor de realizat. 3,5 milioane cetăţeni europeni, printre care şi o jumătate de milion de români se află ca rezidenţi în Marea Britanie. În planul schimburilor comerciale pe care România le are cu Marea Britanie, valoarea acestora se ridică la un miliard de euro. O nouă legislaţie a imigraţiei va fi introdusă după 21 decembrie 2020, când ia sfârşit perioada de tranziţie post Brexit. Dar, din câte se cunoaşte, acordul de retragere respins de trei ori de Camera Comunelor garantează drepturile cetăţenilor UE aflaţi în Regatul Unit. Sunt multe probleme care îşi aşteaptă soluţii convenite cu rigoare: impactul asupra zonelor de pescuit, interesele strategice în strâmtoarea Gibraltar, problema spinoasă a frontierei, ce nu trebuie să existe între Irlanda şi Irlanda de Nord, prin păstrarea a celei din urmă în Uniunea vamală prin ceea ce s-a numit „stabilizatorul permanent”. Părăsirea UE de către Regatul Unit face ca acesta să işi piardă paşaportul financiar şi de aici alte probleme delicate, mai ales că premierul Boris Johnson, locatarul de la 10 Downing Street joacă la concurenţă cu Statele Unite, în raporturile cu UE.
