La fiecare început de Făurar, ortodocşii se roagă la Sfântul Trifon şi stropesc cu agheasmă culturile viticole, livezile şi grădinile ca să alunge duhurile rele şi să le ferească de dăunători, secetă sau grindină. În zona Doljului, ritualul se practică îndeosebi la Segarcea şi în Galicea Mare, localităţi cu întinse suprafeţe cultivate cu viţă-de-vie. Aici, podgorenii se duc cu preotul la vii, de fac sfeştanie, ca să fie roditoare, şi binecuvântează toate roadelor pământului, iar viticultorii îi cinstesc cu bucate şi băutură pe toţi cei adunaţi la eveniment. Numită în popor „ziua când se întâmpină iarna cu vara” sau, după Ion Creangă, „hramul zarzavagiilor”, ţinut pentru ca „zarzavaturile să fie ferite de lăcuste, purici şi mană”, ziua Sfântului Trifon este prima mare sărbătoare a calendarului agricol, pomicol şi viticol. Calendarul ortodox îl celebrează după Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie) şi în ajunul marii sărbători a Întâmpinării Domnului (2 februarie).
În credinţa populară, Sf. Mucenic Trifon are putere asupra începutului de primăvară – este cunoscut ca cel ce păzeşte viile şi livezile de omizi şi lăcuste, iar pe oameni, de nebunie. În ziua pomenirii sale, 1 februarie, se practică o serie de rituri, cu scopul de a asigura protecţia şi fertilitatea culturilor. În vechime, viticultorii şi pomicultorii ţineau post şi chemau preotul să le stropească via şi grădina cu agheasmă, ca să fie ferite de secetă ori grindină.
În sudul Olteniei exista un ritual complex de pregătire a viei pentru noul sezon, cunoscut sub numele de Arezeanul (Tăiatul) viilor. Pe lângă acest obicei de taiere a corzilor de viţă-de-vie, viticultorii aprindeau focuri la marginea plantaţiilor şi afumau via cu o cârpă aprinsă, spre a o feri de forţelor malefice. În zonele Banatului şi ale Transilvaniei, în ziua de 1 februarie bărbaţii ieşeau în livezi şi, după ce curăţau pomii, îi stropeau cu apă luata în zori din izvoare şi sfinţită de preot. Un alt obicei întâlnit era „scuturatul pomilor”. Cu topoarele în mâini, bărbaţii loveau pomii la rădăcină, mimând tăierea: „Măi, pomule, face-i roade, că, de nu, eu te tai”. Răspunsul era dat de un copil de 7-8 ani, care simboliza „sufletul” pomului: „Lasă-mă, iartă-mă, nu mă lovi, nu mă tăia, c-oi înflori şi-oi rodi, când vremea mi-a veni, şi de noroc ţi-oi fi”.
Odată ce ritualul din vii era încheiat, viticultorii se îndreptau în alai spre casă, purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate. Aici erau aşteptaţi cu o masă abundentă, semn că astfel trebuia să fie şi producţia viticolă. În „Zile şi mituri: calendarul ţăranului român” (Ed. Fundaţiei PRO; Bucureşti, 1999), etnologul Ion Ghinoiu vorbeşte despre Gurbanul viilor: «În dimineaţa zilei de 1 februarie bărbaţii mergeau la vie. Înainte de a pleca din sat, strigau: „Hai să mergem la Gurbanu!”. Ajuns în câmp, fiecare proprietar tăia din vie câteva corzi, cu care se încingea pe piept, îşi făcea cunună, pe care o punea pe cap şi se încingea în jurul brâului. Dezgropau sticla sau plosca îngropată de cu toamnă şi se adunau în jurul unui foc aprins pe o înălţime. Acolo mâncau, beau, jucau, săreau peste foc, se stropeau cu vin. Seara bărbaţii se întorceau în sat, cu făclii aprinse, şi continuau petrecerea în familie. Este posibil ca în vechime (aşa cum arată numele turcesc al obiceiului, Gurban), să se fi jertfit o oaie sau un berbec».
Ziua de 1 februarie este numită în unele zone Ziua omizilor. Unele gospodine sfinţeau grâul şi porumbul pe care îl aveau spre a fi semănat. Altele mergeau cu turte la muşuroiul furnicilor şi le spuneau: „Cum vă dau eu de mâncare, aşa voi să nu-mi mâncaţi recolta!”.
Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în satul Lampsac, din provincia Frigia, la sfârşitul secolului al III-lea, regiune care astăzi aparţine Turciei. Dumnezeu i-a dăruit din copilărie darul vindecării bolnavilor şi putere asupra demonilor. Pe când avea 17 ani, a scos de sub stăpânirea diavolului pe fiica împăratului roman Gordian. După şase zile de post şi rugăciune, Sfântul Trifon le-a descoperit păgânilor existenţa diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc. Prin această minune a atras pe mulţi păgâni la creştinism.
Mai târziu, în vremea împăratului Deciu, persecutorul creştinilor, Trifon a fost prins şi supus la multe chinuri: a fost lovit cu bâtele, a fost ars, i s-au bătut cuie în tălpi şi dus desculţ prin oraş, pe vreme de iarnă. Toate acestea sfântul le-a îndurat cu răbdare. Pentru că a slujit zeilor, a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. S-a rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi supus la pedeapsa dată de împărat. Astfel, când soldaţii au ridicat sabia să-i taie capul, sfântul şi-a şi dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Creştinii au luat trupul Sfântului Trifon, cu intenţia de a-l îngropa în Niceea. Însă sfântul li se va descoperi şi le va cere să-i ducă trupul în satul natal, Lampsac. Mai târziu, moaştele Sfântului Trifon au fost mutate la Constantinopol şi apoi la Roma.
În Rusia, Sfântul Trifon este cinstit ca ocrotitor al păsărilor. Se spune că pe când ţarul Ivan cel Groaznic se afla la vânătoare, sluga sa, din neatenţie, scăpă şoimul preferat la al ţarului, iar acesta îşi luă zborul. Mâniat peste măsură, ţarul porunci slujitorului său Trifon Patrikeiev să îi afle pasărea pierdută în trei zile, altfel va fi dat morţii.
Trifon cutreieră întreaga pădure şi, neaflând-o nicăieri, în cea de-a treia zi se întoarse la Moscova. Aşezându-se puţin să se odihnească de osteneala drumului, începu a se ruga fierbinte Sfântului Trifon, ocrotitorul său. Adormind, îl văzu călare pe un cal, ţinând pe mână un şoim alb şi spunându-i: „Ia pasărea pierdută, du-o ţarului şi nu te mâhni”. Când se trezi, slujitorul află şoimul într-un pin, îl luă şi i-l duse ţarului, mulţumindu-i Sfântului Trifon.
În cinstea minunii săvârşite, slujitorul ridică un mic paraclis pe locul unde apăru sfântul şi, de asemenea, zidi o biserică la Moscova. Astăzi, Sfântul Trifon este cinstit ca fiind ocrotitor al Moscovei, iar în arhiva bisericii ce poartă acest hram se află consemnate o mulţime de minuni mai vechi şi mai noi săvârşite de mucenic, dătătoare de multă mângâiere sufletească oricui le află.
