Delicata succesiune a lui D.S.K. la FMI

0
333
Christine Lagarde

Demisia lui Dominique Strauss-Kahn din funcţia de director general al FMI, pentru problemele pe care le are cu justiţia americană, a prilejuit o polemică mondială privind succesorul său. Încă de la naşterea FMI şi Băncii Mondiale (1944-1945) s-a convenit tacit, între marii contributori, ca funcţia de director general al FMI să fie încredinţată unui european, iar cea de preşedinte al Băncii Mondiale să revină unui american. Ţările industrializate au fost principalii finanţatori ai celor două instituţii numite de „Bretton Woods”. Anii 2000 au redistribuit cărţile jocului planetar. China, India, Brazilia, acum în G 20, îşi cer un loc în guvernul mondial şi instituţiile sale, cu o forţă suplimentară, după criza din 2007-2008, situaţia lor financiară legitimându-le pretenţiile. Ele fac şi o frondă la fosta ortodoxie financiară. G 20 a recomandat ca FMI şi BM să se conformeze, prin procedura electorală, la noua realitate, în sensul că alegerea patronilor celor două instituţii să fie deschisă şi transparentă, şi nu după originea geografică. Acest acord nu înseamnă mai nimic pentru SUA şi Europa, de o parte, şi ţările emergente, de cealaltă parte. Mai ales că totul este o afacere diplomatică, unde democraţia are un rol mic. În privinţa drepturilor de vot lucrurile stau cam aşa: ţările UE – 30,9%, SUA – 16,7%, Japonia – 6,2%. În aceste circumstanţe, candidatura Christinei Lagarde, ministrul francez de Finanţe, trebuie negociată. Tentate să joace cartea unui director FMI originar dintr-o ţară emergentă, SUA s-ar putea trezi în dificultate la desemnarea succesorului actualului director al Băncii Mondiale, Robert Zoellick, al cărui mandat expiră în iunie 2012. Asiaticii, principalii contributori la triplarea rezervelor FMI, după G 20, de la Pittsbourgh, au aspiraţii în guvernarea consensuală economică globală. Dar există şi o altă întrebare: succesorul lui D.S.K. va promova aceeaşi linie, în ceea ce priveşte politicile macroeconomice de acordare a împrumuturilor? Fiindcă FMI recunoscuse, în sfârşit, necesitatea unor politici keynesiene de macrostimulare. Christine Lagarde este adepta intervenţionismului european şi nu al ortodoxiei ultraliberale. Dacă ţările emergente doresc să aibă într-o zi propriul candidat la FMI ele trebuie să şi-l pregătească de pe acum. Chinezii trebuie să depăşească neîncrederea lor în indieni, argentinienii să uite disputele cu brazilienii, iar ruşii să nu susţină doar un candidat din fosta lor arie de influenţă. Ceea ce nu e simplu deloc.