Lucreţiu Pătrăşcanu, un lider comunist care a sfârşit atât de tragic, cu rol major în cele petrecute la 23 august ’44, i-a spus lovitură de stat. Marele ziarist Pamfil Şeicaru, fost director la „Curentul”, condamnat la moarte în contumacie de un Tribunal al Poporului, la 4 iunie 1945, graţiat la 12 decembrie 1966, vorbeşte, la rândul său, despre prepararea loviturii de stat începând din aprilie 1944, prin toate serviciile Ministerului Afacerilor Externe, subordonate acţiunii întreprinse de Iuliu Maniu, liderul PNŢ, un autentic reprezentant al democraţiei clasice. Că lovitura de stat de la 23 august 1944 a devenit ulterior „eliberarea ţării de glorioasa armată sovietică” şi a mai trecut prin varianta „insurecţiei armate antifasciste”, pentru a se încheia apoteotic ca „revoluţie de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă”, desfăşurată, evident, sub conducerea Partidului Comunist, toate aceste formulări dezlânate n-au fost decât mistificări ilogice, aberante chiar, din moment ce România s-a alăturat aliaţilor, SUA, Anglia, Franţa, URSS. Formularea cu „revoluţia antiimperialistă, antifascistă, naţională” a dat-o Nicolae Ceauşescu, dar până şi un fost lider comunist precum Paul Niculescu Mizil avea rezerve privind autorul patentului. Că noi, românii, am fost „cei mai” întotdeauna, că am făcut şi am dres, ăsta nu e argument istoric. Ambiguităţile persistă în privinţa jocurilor de culise şi mai ales diplomatice premergătoare zilei de 23 august 1944. Un istoric rezonabil, specialist în activităţile serviciilor speciale de informaţii, Cristian Trancotă, în cartea sa „România şi frontul secret”, opinează că SSI, condus de Eugeniu Cristescu, a fost bine documentat în legătură cu pregătirea acţiunii de la 23 august 1944 şi l-a înştiinţat pe conducătorul statului, Mareşalul Ion Antonescu, ca principalul utilizator al fluxului informativ. Afirmaţia că SSI a reacţionat ca o instituţie de stat şi nu ca o structură a unui regim politic rămâne discutabilă, fiindcă e neîndoielnic faptul că s-a cochetat copios cu minusculul grup de comunişti, care între alţii cuprindea pe Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Botnăraş. Când, la 25 august, primul-ministrul, generalul Constantin Sănătescu, i-a ordonat ofiţerului aflat la comanda SSI, lt. col. Traian Borcescu, să stabilească prin măsuri informative „ce legături există între comandamentul sovietic şi Partidul Comunist, atât în capitală, cât şi în restul ţării”, pe măsură ce trupele sovietice deja înaintau, era deja târziu. Ziua de 23 august a fost prefaţată de o intensă activitate diplomatică, materializată în tratative de armistiţiu. La Cairo fuseseră trimişi Barbu Ştirbei, un germanofil notoriu, şi Constantin Vişoianu, un sovietofil de acelaşi calibru. Tratativele au durat cinci luni şi n-au fost altceva decât o farsă. Berlinul era perfect informat de toate fazele tratativelor. Confuziile s-au lăsat încărcate de grave consecinţe. Şi, totuşi, Pamfil Şeicaru consemnează că pe 22 august 1944 ambasadorul României la Stocholm, Frederic Nanu, anunţa printr-o telegramă trimisă la Bucureşti încheierea cu succes a negocierilor purtate cu omologul sovietic, Aleksandra Kollontai, din iniţiativa lui Stalin, încă din noiembrie 1943: Mareşalul obţinuse ieşirea din război şi garantarea neutralităţii, cu condiţia ca trupele sovietice să poată trece pe teritoriul românesc, spre Ungaria şi Bulgaria. Telegrama a fost interceptată de Grigore Niculescu Buzeşti, zis Buzel, care a luat grila cifrului şi a fugit la Iuliu Maniu acasă. Acolo, se spune, conţinutul telegramei i-a îngrozit pe fruntaşii ţărănişti, care ar fi mers la rege şi i-ar fi spus: „Rămânem cu ăsta pe cap?”, aluzie la Mareşalul Ion Antonescu. S-a decis imediat punerea în aplicare a planului pregătit şi în după-amiaza zilei de 23 august, cu sprijinul comuniştilor, s-a procedat la arestarea Antoneştilor, oferindu-i-se lui Stalin, în locul armistiţiului obţinut la Stocholm, capitularea fără condiţii a României. Scurtarea ostilităţilor militare cu circa 200 de zile, despre care s-a vorbit atâta, mult mai puţin decât despre dificila joncţiune de arme între armata română şi armata sovietică, cu destule nenorociri, rareori pomenite, aportul armatei române pe frontul de vest, toate acestea au fost „răsplătite” doar prin anularea Dictatului de la Viena privitor la Transilvania, eliberarea acesteia şi alăturarea la trupul ţării. Demiterea Antoneştilor şi retragerea din Axă nu a însemnat şi obţinerea automată a armistiţiului. Bucureştiul a trebuit să solicite şi să aştepte încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În rest, ceea ce a urmat se ştie, deşi durerile mai persistă şi astăzi. Asupra României se va lăsa curând „cortina de fier”.
23 august 1944, în accepţiunea istoricului englez John Erickson, citat de Florin Constantinescu, s-a dovedit a fi una din zilele decisive ale întregului război, deschizând drumul spre Balcani şi cel spre Viena Armatei Roşii şi precipitând încheierea înţelegerii anglo-sovietice asupra Europei de Sud-Est.
