Pe scurt, lucrurile stau exact aşa: prin Decizia Comisiei Europene din 31 ianuarie 2011, toate datele personale ale europenilor vor fi transferate statului Israel, pentru „păstrarea în siguranţă deplină”. Justificarea explicit a deciziei nu apare undeva, dar ceea ce se ştie este că Directiva nr. 95/46 trebuie pusă în aplicare în termen de trei luni. Sintagma „date personale” presupune ceea ce ştim prea bine: date despre membrii familiei, date biometrice, numere de telefoane, conturi bancare, date de sănătate şi tot ceea ce guvernele statelor membre colectează despre cetăţenii lor. Deloc surprinzător, eurodeputaţii români nu au comentat această decizie, cel puţin bizară, dacă nu halucinantă. De ce a fost ales statul Israel pentru a găzdui o asemenea bază de date? De ce nu Elveţia, de pildă? De ce nu Belgia sau Luxemburgul? Decizia Comisiei Europene, din 31 ianuarie 2011, în temeiul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind nivelul de protecţie adecvat, asigurat de statul Israel în privinţa prelucrării automate a datelor cu caracter personal, notificată cu numărul C(2011)332, este motivată doar prin standardele de protecţie asigurate de statul Israel. Chiar aşa? Noi ştim că există deja un precedent în acest sens, după ce a fost ucis un militant palestinian, uzându-se de furtul de identitate. Autoritatea israeliană competentă în materie de supraveghere este „autoritatea privind legislaţia, informaţia şi tehnologia din statul Israel”. Decizia Comisiei Europene, din 31 ianuarie 2011, are un număr de cinci articole, insuficient de clare, chiar ambigue în conţinutul lor, încât la articolul 4 se stipulează că „statele membre şi comisia se informează reciproc cu privire la cazurile în care măsurile luate de autorităţile israeliene, răspunzătoare de respectarea standardelor de protecţie, nu asigură această respectare, putându-se ajunge la abrogarea sau suspendarea prezentei decizii ori a limitării domeniului de aplicare a acesteia”. Cu alte cuvinte, în subsidiar, îndoieli există. Uniunea Europeană are destui eurosceptici. Acesta este un lucru deja ştiut. Cunoscutul dizident rus Vladimir Bukovski a şi asemuit, într-o carte a sa, Uniunea Europeană cu fosta URSS. Care, în pofida diferenţelor economice, nu a avea cel puţin probleme cu moneda, de pildă. Şi, într-o zi, s-a întâmplat ceea ce bine se ştie. Uniunea Europeană se doreşte o uniune armonioasă comercial, cu o legislaţie adecvată, prioritară în faţa celei naţionale, lipsită însă, de pildă, paradoxal, de un unificator mediatic, pentru o comunicare unitară, singura credinţă rămânând… moneda. A existat o discuţie prelungită, referitoare la crearea propriilor structuri militare, abandonată în cele din urmă. În opinia euroscepticilor, UE scârţâie, în absenţa măcar a unui plan de propagare complexă şi decomercializată a „unitarului”. Confruntată cu destule asimetrii economice ale statelor membre, ca să nu mai vorbim de regiuni din respectivele state, deloc lipsită de nu puţine neînţelegeri, cum ar fi cele în privinţa PAC, dar şi a accesului în spaţiul Schengen, Uniunea Europeană a găsit de cuviinţă ca datele cetăţenilor săi să fie transferate în statul evreu. Ori, Israelul are, la rândul său, propriile probleme de securitate, deloc minore, flancat fiind, aproape în exclusivitate, de ţări „parţial şi conjuctural” prietenoase. Dacă mai luăm în discuţie şi recentul contencios cu Ankara, nu deplin dezamorsat, nu putem decât considera decizia Uniunii Europene ca, cel puţin, bizară. Şi deloc inspirată.
