Fără îndoială, presa scrisă şi nu doar, de la noi, a avut, de-a lungul timpului, nu puţine condee strălucite, nu puţine voci de mare simţire, devotate unui ideal naţional, fără să clameze asta şi să se bată, cum se spune „cu pumnul în piept”, pentru felul în care înţelegeau sentimentul datoriei. Jurnalişti de mare calibru moral, de reală decenţă, cărora amplasamentul politic al ţării lor nu le-a rămas indiferent, seduşi –fără să mărturisească- de rostirea aceea memorabilă, la investire a preşedintelui John F. Kennedy „(…)Întreabă-te ce poţi face tu pentru ţara ta”, chiar au pus… umărul. Editorialul din 14 septembrie 2001, în Evenimentul Zilei, de vreo 70 de rânduri de ziar, sub semnătura lui Cornel Nistorescu, intitulat „Cântarea Americii” reproducea o imensă încărcătură emoţională a românilor, după atacurile teroriste din 11 septembrie, dar şi o uimire la solidaritatea greu de imitat a americanilor. Pe care am fi dorit-o molipsitoare. Înclin să cred că produsul jurnalistic, sub semnătura lui Cornel Nistorescu (care a avut reverberaţie) a făcut mai mult bine ţării decât toată gesticulaţia pro-americană a diplomaţiei de la Bucureşti, şi aşa căznită şi mecanică. Reprodus de presa americană, editorialul s-a dovedit de departe cea mai seducătoare operaţiune de imagine, altminteri recunoscută, dintre toate cele lansate de guvernele României, în anii din urmă. Articolul reuşea să transmită Americii o anumită vibraţie umană, o calitate morală a românilor, nu prea luată în seamă. O sinceritate nu e o valoare absolută, cum ar spune Andrei Pleşu. Gestul sincerităţii nu se justifică decât dacă e dublat de o cântărire atentă a efectelor lui. SUA au marcat vineri, după cum se ştie, cea de a 25-a aniversare a atacurilor teroriste din 11 septembrie, prin ceremonii comemorative, care au avut loc în toată ţara, pentru a onora cele aproape 3000 de persoane, care şi-au pierdut viaţa. Nu am de gând să descriu desfăşurarea ceremoniilor încărcate de emoţie. Mi-a atras atenţia faptul că la ceremonia de la Pentagon, unde s-a prăbuşit zborul 77 al American Airline, Donald Trump –însoţit de prima doamnă- a descris în alocuţiunea sa o identitate naţională comună, forjată acum 25 de ani, spunând mulţimii „în ziua aceea eram cu toţii new-yorkezi. Eram cu toţii americani. Eram cu toţii membri ai familiei. Suntem cu toţii patrioţi”. Ce coincidenţă, nici nu ştiu cum s-o numesc altfel. Acum 25 de ani, Cornel Nistorescu, un jurnalist român –eu zic de mare talent- reporter fabulos, dar nu-i aici locul să vorbesc despre asta, atingea o coardă sensibilă a Americii, exact prin elogierea solidarităţii cetăţenilor ei. El era tenorul unei opţiuni. Cea a democraţiei, pluralismului, statului de drept, demnităţii individuale, decenţei şi a fost luat în seamă, fiindcă articolul a fost tradus în limba engleză, şi preluat în presa americană. Aflat la Bucureşti, un an mai târziu, de la atentatele care au zguduit America şi lumea euro-atlantică, George W. Bush anunţa atunci că „deja trupele noastre servesc cot la cot în Afghanistan” şi deja România s-a alăturat coaliţiei împotriva terorismului. Liderul de atunci de la Casa Albă, sublinia că efortul României de a alege calea libertăţii a fost recunoscut printr-o ofertă de aderare la NATO. Înainte de a deveni membru de jure al NATO, România se comporta ca un aliat de facto. În 2010 aveam un contingent de 1800 de militari în Afghanistan, care şi-au făcut impecabil datoria, şi acolo şi pe alte teatre de operaţiuni.
Cântarea Americii
de Cornel Nistorescu
De ce sint americanii atit de solidari intre ei? Nu seamana unul cu celalalt nici daca ii vopsesti! Vorbesc toate limbile pamintului si alcatuiesc un amalgam ametitor de civilizatii. Unele sint aproape disparute, altele incompatibile intre ele, iar in materie de credinte religioase, nici Dumnezeu nu le mai tine socoteala. Si, totusi, tragedia americana a facut din trei sute de milioane de oameni o mina strinsa pe inima. N-a sarit nimeni sa acuze Casa Alba, armata si serviciile secrete ca reprezinta o adunatura de neispraviti. N-a fugit nimeni sa-si scoata banii din banci. Nu s-a inghesuit nimeni pe strazile vecine sa caste gura. Americanii au dat fuga sa doneze singe si s-au oferit ca voluntari. Dupa primele momente de panica, au ridicat steagul pe ruinele fumeginde, punindu-si tricouri, sepci si cravate in culorile drapelului national. Au fixat steaguri pe cladiri si pe autoturisme de ziceai ca in fiecare loc si in fiecare automobil trece un ministru sau presedintele. Si cu orice prilej au izbucnit in cintecul lor traditional: “God Bless America!”.
Mut ca bolovanul, am urmarit concertul de binefacere, difuzat simbata. O data, de doua ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood si citi au mai fost si pe care nici un film si nici o casa de productie nu i-a putut aduna vreodata la un loc. Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat intr-un cor. Cor e putin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fara riscul de a se impiedica in cuvinte si sunete, se auzea maret si inconfundabil in acest spectacol de binefacere. Nu stiu cum Dumnezeu toata aceasta cintare obsedanta a Americii nu suna nici dogit, nici nationalist, nici ostentativ! Te facea sa mori de ciuda ca nu esti in stare sa-ti cinti si tu tara, fara a risca sa fii socotit sovin, ridicol sau suspect de cine stie ce interese meschine. Ore intregi am urmarit transmisia in direct si reluarea reluarii, ascultind povestea celui care a coborit o suta de etaje cu o femeie intr-un scaun cu rotile, fara sa stie cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a batut cu teroristii si a impiedicat avionul cazut in Pennsylvania sa se pulverizeze intr-o tinta, omorind alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reuseau ei sa se incline in fata unui semen? Pe nesimtite, cu fiecare cuvint si nota muzicala, amintirea unora se coagula intr-un mit modern al eroilor tragici. Si cu fiecare apel telefonic se adunau milioane si milioane de dolari intr-o colecta menita a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumparat cu nimic.
Ce Dumnezeu poate sa-i uneasca pe americani intr-un asemenea “hal”? Pamintul acela? Istoria lor galopanta? Puterea economica? Banul? Ore intregi am incercat sa gasesc un raspuns, fredonind melodii si inginind propozitii ce risca sa sune a locuri comune. Le-am intors pe toate fetele, dar n-am putut trece de o idee.
Numai libertatea poate face asemenea minuni!
