Deputatul social-democrat de Arad, Mihai Fifor, susţine într-o postare pe pagina sa de socializare că ministrul de externe al României a semnat alături de reprezentanţii altor 10 state membre ale UE un demers privind limitarea situaţiilor în care statele membre îşi pot exercita dreptul de veto şi extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată.
„România este unul dintre numai 11 state din 27 care au ales să susţină acest demers. Polonia nu a semnat. Bulgaria nu a semnat. Cehia, Slovacia şi Ungaria nu au semnat. Nici statele baltice nu au făcut-o. România, în schimb, da.
Şi nu oricum.
România îşi pune semnătura pe un asemenea demers prin ministrul de Externe al unui Guvern demis de Parlament de patru luni, un Guvern care nu mai beneficiază de încrederea Parlamentului şi ale cărui atribuţii sunt limitate constituţional.
Pentru că nu mai discutăm despre prestaţia Oanei Ţoiu, despre USR sau despre încă o gafă politică. Discutăm despre mandatul în baza căruia un ministru al unui Guvern demis poate angaja România într-o chestiune majoră de politică externă.
Prin urmare, întrebarea este cât se poate de serioasă: avea un ministru al unui Guvern demis competenţa să angajeze politic România într-o iniţiativă privind modificarea modului în care vor fi adoptate în viitor deciziile europene de politică externă? Şi, mai ales, în baza cărui mandat al statului român a făcut-o?
Pentru că una este administrarea curentă a politicii externe şi cu totul alta este asumarea, în numele României, a unei poziţii privind viitoarea arhitectură a procesului decizional european într-un domeniu fundamental de suveranitate.
Cine i-a dat Oanei Ţoiu mandat să semneze în numele României? A existat un mandat al Preşedintelui României? A existat o decizie a Guvernului mega-demis? A existat o consultare instituţională? Cine a decis că aceasta este poziţia statului român şi cine a stabilit că România trebuie să se afle printre cele 11 state care promovează acest demers?
Şi, dincolo de problema mandatului, mai există una: oportunitatea unei asemenea poziţionări pentru România.
România este stat de frontieră al Uniunii Europene şi are interese strategice proprii în Republica Moldova, Ucraina, Marea Neagră şi pe întreg Flancul Estic. Pentru un stat de dimensiunea României, unanimitatea în politica externă nu este doar o procedură greoaie de la Bruxelles. Este şi garanţia că, atunci când este în joc un interes naţional fundamental, România nu poate fi pur şi simplu pusă în minoritate.
Atunci, întrebarea firească este: ce câştigă România? Care este avantajul strategic pentru care România se aşază în avangarda unui demers menit să reducă, în anumite situaţii, tocmai capacitatea unui stat de a bloca o decizie de politică externă pe care o consideră contrară propriului interes?
Mai ales când Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria şi nici statele baltice nu au considerat oportun să semneze.
Înainte să pui semnătura României pe un asemenea document, poate că acestea sunt întrebările la care ar trebui să ai răspuns: ce câştigă România, ce poate pierde România şi care este interesul naţional pe care îl serveşti?
Bine, în realitatea paralelă în care trăiesc useriştii, probabil că toate acestea sunt simple detalii. În România lor, se poate orice. Numai că România reală are o Constituţie, are instituţii şi are reguli. Iar politica externă a României nu este politica externă a USR. Ministerul Afacerilor Externe nu este departamentul de relaţii internaţionale al USR şi nici ministrul de Externe nu primeşte mandat de la conducerea partidului pentru a angaja statul român.
Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie.
Şi, dacă tot vorbim despre această confuzie între interesul statului şi interesul partidului, merită să ne întoarcem la un alt episod foarte recent: scandalul provocat de aşa-numitul „amendament Fritz”.
Pentru că aici Oana Ţoiu nu a lipsit. Dar nu să rupă cămaşa de pe ea pentru România. Nuuu… Dimpotrivă.
Împreună cu premierul interimar Ilie Bolojan, ministrul român de Externe a discutat cu Michael McGrath, comisarul european pentru Justiţie, şi a cerut Comisiei Europene urgentarea verificării conformităţii Legii ANI, inclusiv a „amendamentului Fritz”, cu principiile dreptului european.
Cu alte cuvinte, ministrul Afacerilor Externe al României, membru USR, a intervenit direct la nivelul Comisiei Europene într-o speţă politică legată nemijlocit de Dominic Fritz, preşedintele propriului său partid, după ce PPE şi Renew ceruseră deja intervenţia Comisiei Europene în această chestiune.
Şi, din nou, întreb: în ce calitate a intervenit Oana Ţoiu şi ce mandat a avut?
Nu mă interesează poziţia membrei USR Oana Ţoiu. Nu mă interesează poziţia colegei de partid a lui Dominic Fritz. Mă interesează poziţia ministrului Afacerilor Externe al României.
Ce poziţie a statului român a apărat în discuţia cu reprezentantul Comisiei Europene? Cine i-a stabilit mandatul? Ce instituţie a decis că ministrul de Externe al României trebuie să intervină la Bruxelles într-o speţă care îl priveşte direct pe preşedintele partidului din care ministrul face parte?
Poziţia României sau poziţia USR, doamna Ţoiu?
Dacă încă nu v-aţi prins, doamna Ţoiu, atunci când reprezinţi România în exterior, nu mai reprezinţi partidul. Politica externă nu poate fi pusă în slujba intereselor unei formaţiuni politice şi, cu atât mai puţin, a interesului politic al liderului acelei formaţiuni.
Oana Ţoiu este sublimă. Dar, ca şefă a diplomaţiei româneşti, lipseşte cu desăvârşire.
Dincolo de ironia amară, lucrurile sunt cât se poate de grave. Nicicând politica externă a României nu a fost gestionată cu atâta superficialitate şi nicicând funcţia de ministru de Externe al României nu a fost atât de sumar exercitată.
În diplomaţie, fiecare gest contează, fiecare cuvânt contează şi fiecare semnătură contează, pentru că ele nu angajează un om şi nici un partid. Angajează România”.
