Parisul, când rozele înfloresc

0
330
Jean-Marc Ayrault şi Francois Hollande

De peste un secol şi jumătate, Franţa a fost pentru noi, românii, un mit. Modernizarea societăţii româneşti, occidentalizarea ei, cel puţin la nivelul instituţiilor şi al elitelor, s-a făcut pe parcursul secolului al XIX-lea, în primul şi primul rând sub semnul culturii franceze şi al unui ataşament, necondiţionat, pentru Franţa. Franceza era singura limbă de circulaţie cunoscută, în principiu, de toţi românii din regat care urmaseră cel puţin studii liceale. Impactul ei a fost enorm asupra limbii române, prin nesfârşitul şir de neologisme adoptate în vocabularul românesc modern, aproape 40% dintre cuvinte ajungând să fie de origine franceză şi circa 20% în exprimarea curentă, după cum susţine istoricul Lucian Boia, în cartea sa „Elita intelectuală românească în anii primului război mondial” (Ed. Humanitas, 2010). Literatura franceză era citită în original de membrii elitei, iar de alţi români în traduceri, mult mai numeroase decât din oricare altă limbă (pe locul secund, dar la distanţă, aflându-se germana). Foarte mulţi români ajunseseră să vadă lumea cu ochii Franţei. Iată ce spunea Barbu Ştefănescu Delavrancea, renumitul scriitor, om politic conservator, orator de excepţie în epocă, la 10 noiembrie 1914: „Franţa nobilă şi artistică, cea dintâi civilizaţie a lumii. Franţa cu monumentele trecutului şi cu arta de azi, Franţa care a urmărit unirea popoarelor latine (…) şi, alături de Anglia şi Rusia, ne-a spus: fiţi un popor liber, de 12 milioane de români” („Dimineaţa”, 11 noiembrie 1914). „Vive la France”, exclama şi poetul Ion Minulescu („Universul literar”, 7 septembrie 1914), în timp ce criticul Eugen Lovinescu nu mai contenea să scrie despre valorile franceze. A. D. Xenopol, la 1909, în „Paris vu de Romanie”, spunea: „Parisul este, pentru România liberă, adică pentru acea parte a poporului român situată dincolo de Carpaţi, soarele care a făcut să încolţească în sânul ei germenii vieţii civilizate. Când regenerarea intelectuală, atingându-şi plinul, a dat avânt regenerării politice, tot în spiritele şi condeieli elocvente ale capitalei Franţei şi-au găsit românii sprijinul necesar triumfului cauzei lor drepte”. Prezenţa românilor la Paris este ca „o coloană fără sfârşit”, afirmă, în preambului cărţii sale, Jean Yves Conrad („Paris… capitala României”, Ed. Junimea, 2006).

21 mai 1981. Preşedintele Francois Mitterrand la 11 zile de la câştigarea alegerilor

1981: Bucureştiul salută voluptos alegerea lui Francois Mitterrand

Lucru mai rar, presa de la Bucureşti exultă, de-a dreptul, în 1981, când Francois Mitterrand, primul socialist, ajungea preşedintele Franţei. Numai că dezamăgirea n-avea să întârzie prea mult. Fiindcă, începând cu a doua parte a anului 1982, pe fondul cazului Virgil Tănase, cu întreaga lui desfăşurare, în cea mai mare parte inventată, s-a intrat într-o fază rece a relaţiilor franco-române. Francois Mitterrand şi-a contramandat vizita anunţată la Bucureşti şi s-a dus în Ungaria (L’Express, 27 august 1982). Mai mult, însuşi Nicolae Ceauşescu comisese o inabilitate, de fapt o gravă mişcare tactică, atunci când, premergător campaniei electorale, în loc să-i asigure susţinere financiară lui Mitterrand la alegerile prezidenţiale, a decis să-l primească la Bucureşti pe contracandidatul acestuia, Valerie Giscard d’Estaing, asigurându-l de sprijinul său total. La afacerea Virgil Tănase s-a adăugat şi „defecţiunea” Haiducul, construită printr-o gafă de proporţii a diriguitorilor informaţiilor externe la acea dată. Enigma asupra implicării lui Francois Mitterrand în povestea Virgil Tănase a rămas nedesluşită şi inclusiv acesta, în cartea sa „Leapşa pe murite” (Ed. Adevărul Holding, 2011), nu lămureşte lucrurile. Şi totul a plecat de la un articol, „Majestatea Sa Ceauşescu, întâiul rege comunist”, scris pentru L’Express şi apărut în revista „Actuel” nr.27, în ianuarie 1982. Vor trece ani, şi abia în aprilie 1991 Francois Mitterrand va vizita Bucureştiul, fiind, de altfel, primul şef de stat care proceda astfel, după evenimentele din decembrie 1989. În timpul vizitei la Bucureşti şi-a exprimat dorinţa să se întâlnească cu reprezentanţi ai opoziţiei. Doina Cornea, aleasă să conducă delegaţia, cum s-a văzut în faţă cu preşedintele francez a spus: „Această ţară nu este liberă!” Mitterrand nu şi-a pierdut cumpătul şi a răspuns: „Iertaţi-mă, doamnă. Aţi putea să coborâţi vocea pentru un moment şi să ascultaţi mulţimea care manifestă afară? S-a făcut linişte şi s-a auzit refrenul: Francois Mitterrand c’est l’ami de l’assassin. Credeţi cumva că o dictatură ar tolera aşa ceva?”. Francois Mitterrand a stabilit o bună şi trainică prietenie cu Ion Iliescu, pe care l-a luat, realmente, „sub aripa sa ocrotitoare”. Istoricii afirmă că asta se stabilise din 4 decembrie 1989, la Kiev, în întâlnirea cu Mihail Gorbaciov.

Jacques Chirac, la Madrid, în 1997

Când Chirac bagă, la Madrid, piciorul în uşă pentru România

La Madrid, în 1997, România aştepta să fie primită în NATO. Conducerea de la Bucureşti avea destule promisiuni, dar şi rezerve. S-a opus SUA. Preşedintele francez, Jaques Chirac, a băgat piciorul în uşă pentru România. Bucureştiul era disperat. De-o jumătate de veac România era proscrisă, era la marginea lumii, de-o jumătate de veac se număra printre cele mai bătute de soartă dintre acele ţări „qui ont connu une longue nuit derriere le rideau de fer, des pays qui ont reve de liberte”, cum înţelept spunea fostul şef al diplomaţiei de la Paris, de Villepin, şi, nu întâmplător, nu e nevoie de traducere.

Disputele între Nicolas Sarkozy şi Traian Băsescu, un lucru obişnuit la summiturile UE

Nicolas Sarkozy sfidează Bucureştiul

Paradoxal, mandatul lui Nicolas Sarkozy coincide cu o răcire a relaţiilor Bucureştiului cu Parisul. Motive sunt multe şi nu toate decriptate. Pentru el altele sunt preocupările majore. Propovăduieşte neobosit solidaritatea şi înţelegerea, îşi arogă, alături de Angela Merkel, vocaţia de pilot al Uniunii Europene. Crede că voinţa poate învinge orice obstacol. Devine aproape un caz de manual, ilustrând limitele acţiunii politice asupra mediului socio-economic. Cel mai bun climat pentru el e cel tensionat. Cu cât are parte de mai multe provocări, cu atât e mai în elementul său. Misiunea de a dezamorsa crizele îi convine de minune, de preferinţă mai multe deodată. Merge în Georgia ca mediator în numele Europei, obţine o încetare a focului şi încetarea trupelor ruseşti, dar, în definitiv, Moscova obţinuse esenţialul: un avertisment, resimţit dureros, dat Georgiei, şi amânarea sine die a primirii sale în NATO, pe lângă alipirea de facto la Rusia a celor două regiuni separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud. În 2008, toamna, criza financiară loveşte toată lumea şi Nicolas Sarkozy, sub lozinca „să moralizăm capitalismul”, încearcă reformarea sistemului financiar internaţional. Bucureştiul nu-i spune mare lucru. Prietenia istorică, subtilele afinităţi culturale, intensele relaţii economice, toate acestea o realitate, nu-l înduioşează. Romii devin obstinaţia miniştrilor de interne care s-au succedat pe mandatul său. Dezbaterea n-a avansat, iar confuzia nu a făcut decât să crească. Bucureştiul, cu un şef al diplomaţiei anost şi inert, fost ambasador la Paris, nu convinge. Cu ocazia vizitei la Paris a miniştrilor francezi Eric Besson şi Pierre Lellouche nu se ajunge prea departe. Claude Gueant, devenit ministru de Interne, reaprinde discuţiile despre expulzarea romilor. Consecinţa: Parisul, deşi mai discret, dar prin alţi vectori, amână integrarea României în Schengen.

Guvern nou, speranţe noi

Preşedintele francez, Francois Hollande, a prezentat, miercuri seară, componenţa primului său guvern – la o zi diferenţă faţă de desemnarea premierului, Jean-Marc Ayrault – în care Laurent Fabius (şef de guvern între 1984-1986, preşedinte al Adunării Naţionale între 1988-1992, ministru delegat pentru Buget între 1981-1983, ministru pentru Industrie între 1983-1984 şi Economie între 2000-2002), 65 de ani, ocupă postul de ministru al Afacerilor Externe, iar Pierre Moscovici, 54 de ani, preia portofoliul Economiei şi Finanţelor, anunţă AFP. Născut în Paris, Pierre Moscovici este fiul influentului fondator al psihologiei sociale, Serge Moscovici, născut în România, la Brăila, în 1925. Este primul guvern al Franţei în care numărul bărbaţilor este egal cu cel al femeilor. Posturile cele mai importante (Afaceri Externe, Economie, Apărare, Interne) sunt, însă, toate ocupate de baărbaţi, cu exceptia Justiţiei. Noul preşedinte l-a ales pe unul dintre apropiaţii săi, Michel Sapin, 60 de ani, pentru ministerul Muncii şi a încredinţat dosarul reindustrializării Franţei lui Arnaud Montebourg, 49 de ani, membru al aripii de stânga a Partidului Socialist. Bretonul Jean-Yves Le Drian, 64 de ani, este ministrul Apărării, iar Manuel Valls, aripa de dreapta a PS, va prelua Internele. Christiane Taubira, 60 de ani, se va ocupa de Justiţie, Aurelie Filipetti de Cultură ţi Marisol Touraine, 53 de ani, de Afaceri Sociale şi Sănătate. Fostul purtător de cuvânt al lui Hollande din campania electorală, Najat Vallaud-Belkacem, o franco-marocană în vârstă de 34 de ani, va prelua portofoliul Drepturilor femeilor şi funcţia de purtător de cuvânt al guvernului. Executivul este format din 34 de membri, fără a-l lua în calcul pe premier. Precedentul cabinet, de drepta, condus de Francois Fillon, avea 32 de miniştri şi secretari de stat. Prima şedinţă a noului guvern a avut loc chiar ieri după-amiază.

Despre actualul premier, Jean-Marc Ayrault, 62 de ani, se spune că este „reformist şi decomplexat”. Este de o punctualitate inegalabilă, unul dintre apropiaţii lui Francois Hollande şi, împreună, au cunoscut „coşmarul” din 2002, când Lionel Jospen, candidatul socialist, a fost eliminat în primul tur la alegerile prezidenţiale. Vorbeşte germana la perfecţie, are studii în ex-RDG şi n-a pierdut niciodată alegerile la care a participat. Se spune că, un preşedinte „normal”, Francois Hollande a găsit un premier „normal”, fără istorie, organizat, pudic şi modest. În momentele de răgaz se remontează în golful Morbihan, unde posedă o reşedinţă secundară. Este amator de muzică clasică şi de cântece contemporane. Afirmă că este un remarcabil dansator. Numai de tango. Noi nădăjduim că nu va trece mult timp şi Palatul Victoria va fi recuplat, rebranşat, aşa cum este firesc, la Matignon şi Quai d’Orsay.